ÎN FOND ȘI LA URMA URMEI (1)

Am fost abordat de prieteni și ”prieteni”. Pus sub semnul întrebării, sincer și tendențios. La urma urmei, ce treabă am eu să comentez trecutul. În inima mea sunt suficiente argumente, clare și definitive, care justifică implicarea mea fără echivoc în dezbaterile fierbinți ale momentului. Și argumente de ordin personal (oarecum subiective), și de ordin principial. Din punctul meu de vedere nu ar trebui să îmi apăr dreptul la implicare. Totuși, din respect pentru miile de persoane care au cheltuit timp (și într-o oarecare măsură efort intelectual: nu sunt chiar așa de coerent întotdeauna) să citească ”intervențiile” mele, mă simt dator cu o explicație.

În fond și la urma urmei, ce urmăresc eu.

Am știut de la început că această tevatură nu îmi va fi de niciun folos. Ca păstor, cel mai important ”capital” este cel al încrederii. Dacă pentru alte ”profesii”, mai rău decât să se vorbescă …rău de tine, este să nu se vorbească …deloc, în slujba noastră, orice implicare într-o controversă este detrimentală, deoarece ”știrbește” din acel capital al încrederii. ”Ce se amestecă domnule și omul ăsta în noroi…”

Vreau de la început să știți că, și eu ca și unii dintre voi, am avut rezerve față de apariția cărții ”Răscumpărarea memoriei”. Nu puține și nu mici. Deși am fost ridiculizat pentru asta, recunosc din nou, i-am avut afișați pe perete pe liderii noștri de demult, pe care îi consideram, în măsura în care mi-am închipuit eu, niște eroi. Nu intru acum în amănunte dar, din câte am văzut, acești oameni au avut anumite trăsături de caracter care, la prima vedere, i-a făcut deosebit de plăcuți nouă, poporului. Fără să fi înțeles prăpastia în care nu numai că au coborât ei, dar ne-au târât și pe noi, i-am crezut bine intenționați și onești față de cauza noastră, a celor pe care trebuia să îi reprezinte. Atunci când a apărut cartea, am căutat cu disperare motive să nu cred documentele postate. Am încercat din răsputeri să îi atribui autorului anumite ”urme” de vendetism personal. Am trecut încă odată în revistă toate motivele pentru care aceste dezvăluiri vor face rău mișcării penticostale. Am ajuns la o singură concluzie: este o operație ”pe viu”, dureroasă, care va lăsa urme, dar fără de care murim. Pentru că mai importantă decât imaginea ”șifonată” a unora (morți sau vii), mai importantă decât nostalgiile noastre ruinate, mai importantă decât ”istoria” noastră idealizată, este realitatea noastră! Așa cum o dovedesc documentele și a fost subliniată de nenumărate ori de Pastorul Lascău și de alții, cea mai mare tragedie a colaboraționismului a fost răpirea identității noastre de penticostali. Ceea ce a caracterizat această mișcare a fost revărsarea fără rezerve a puterii lui Dumnezeu, peste niște oameni care ar fi trebuit să aibă multe inhibiții, dar nu mai aveau niciuna:

1 CORINTENI 2:3-5 ”Eu însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.”

Cincizecimea este evenimentul care a dat identitate și a legitimizat credința noastră sfântă! În Apocalipsa ni se spune că modul preferat de execuție al lui Anticrist împotriva sfinților este decapitarea. Islamul folosește aceeași formă de pedepsire a ”infidelilor” și dizidenților. Ce stă în spatele ei? Ideea monstruoasă de răpire a identității! Bineînțeles, Biserica nu poate fi decapitată, deoarece Capul ei este Christos! Însă, în istoria regimurilor opresive, în conflictele lor declarate, ele însele au stabilit care este identitatea unei mișcări prin ceea ce au vrut să decapiteze! În cazul nostru, și-au stabilit ca scop eliminarea botezurilor cu Duhul Sfânt, răcirea atmosferei spirituale a Bisericii Penticostale și a ”manifestărilor mistice”, și eliminarea în forță sau prin integrare a mișcărilor dizidente. În urmă cu câțiva ani, când am început organizarea de ”stăruințe” în biserica noastră, am constatat cu uimire că în multe biserici ”penticostale” nu fuseseră asemenea experiențe vreodată! În alte biserici, erau sporadic organizate și cu participare foarte restrânsă. Multe zeci de procente din membrii bisericilor noastre nu aveau (și încă nu au) experiența cincizecimii! Îngrijorător să constatăm acest lucru la 20 de ani de la ”eliberarea” noastră! Ceea ce acel atentat de ”decapitare” a reușit să producă au fost INHIBIȚII (la unii permanente) cu privire la lucrarea Duhului Sfânt!

Această crimă a colaboraționismului trebuia cunoscută pentru a nu fi repetată!

(va urma)

About Cristian Ionescu

Pastor Elim Romanian Pentecostal Church Chicago, USA

9 răspunsuri sa “ÎN FOND ȘI LA URMA URMEI (1)”

  1. Imi place ce ai scris f mult. Am si o parere in plus (pe langa cea care ai mentionat-o ca colaborismul a rapit identitatea penticostala), cum ca intr-o buna masura, cultul da o identitate ARTIFICIALA bisericii penticostale–cred ca singura identitate este experienta cinzecimii si umblarea in ea, punct. Cum ti se pare ideea asta? De ce este nevoie de cult? La ce ajuta? Pe cine ajuta? Astept sincer raspunsuri. Multumesc!

  2. @ Adevărata Reformă
    Cum înțeleg eu, o organizație sănătoasă își asumă autoritatea cu următoarele RESPONSABILITĂȚI: 1. Facilitarea manifestării identității Bisericii în forma ei Biblică; 2. Protejarea Identității Bisericii de intervenții străine și atacuri eretice; 3. Promovarea acestei identități în toată lumea!
    Da, și eu cred că experiența revărsării Duhului Sfânt a conturat identitatea Cristică a Bisericii. Imediat au ieșit afară și l-au proclamat ca Domn!

    • O organizatie,ca sa fie sanatoasa, mai intai trebuie sa fie infiintata de Dzeu ca si idee–eu nu vad ideea de cult ca si o idee a lui Dzeu, ci mai degraba un efort omenesc de a face ceva „bun”, de aceea nu-i vad rostul dpdv biblic. Nu vreau sa fac prea multa polemica–poate nu iti pica bine–dar chiar sunt interesat pe tema asta fff mult. N-am crescut in cult, si, priviind din afara, nu vad in cult decat o piedica, un esec, etc…chiar un pacat; nu-i vad necesitatea. Istoric, efectele naucitoare ale cultului nu se vad in prima generatie, ci incepand cu 2-a. Sunt multe de spus, dar ma opresc aici si iti multumesc ca mi-ai raspuns la primul comentariu.

      • @ Adevărata Reformă
        Orice lucrare din această lume, care Îl are ca sursă pe Dumnezeu, are o componentă umană.
        De la creație, sufletul viu ”s-a făcut” prin intersecția dintre trupul plămădit din țărână și suflarea de Duh dumnezeesc.
        Israelul, ca instituție, a avut componenta făgăduinței divine dată lui Avraam și perpetuată în mod miraculos de la un om ”aproape mort”, prin robia egipteană și persecuția faraonică, prin pustie, în luptă cu uriașii. A apărut însă, din necesitate, structura de organizare mozaică, la sfatul lui Ietro. Până și Legea, în forma ei pură, a fost aplicată funcție de cele două componente (cel divin și cel uman). În Noul Legământ, inițial a apărut componenta divină la Cincizecime! Imediat aflăm că erau 3,000 și apoi 5,000 de la 120! Să fi avut vreun …”secretar”? Pavel chiar vorbește de darul cârmuirilor. Biserica are nevoie de cârmuire. Apostolii au instituit, la scurtă vreme, o structură de caritate pe principii elective.
        Marea problemă, cred eu, nu este ”organizația” în sine. Putem să-i zicem cum vrem, întrebarea se pune ce este. Acum, sunt de acord că o terminologie biblică ar fi de dorit, dar nu mă cramponez în asta. Sunt multe exemple în care am renunțat la PRINCIPII biblice pe motivul că nu sunt actuale (acoperirea capului femeilor la slujba de închinare, purtarea bijuteriilor etc.) Acuma, că o funcție nu poartă un nume mai biblic, eu nu mă poticnesc neapărat. Totuși, mă interesează să știu ce înseamnă! E adevărat, ceea ce ne deranjează cronic, sunt terminologiile prin asociere! Care ne aduc aminte de trecutul tenebros al comunismului!
        Ca un exemplu plastic, problema ”Cultului” o văd ca paharul și apa. Ai nevoie de ”ceva” care să conțină valorile. La fel putem vorbi de valiza în care ne punem hainele. Avem grijă și de pahar ca și de valiză! Dar esența este ce are înăuntru.
        Cred că putem explora în continuare acest argument.
        Nu, nu mă deranjează, ci chiar este interesant.

      • Multumesc. Ma bucur ca putem dialoga pe tema asta. Problema infiintarii cultelor nu este denumirile (denumirile sunt ff putin importante), ci conceptia in sine. Daca vrem sa fim paharul care tine apa, e ok, np, dar sa nu fim mai mult! Problema care o vad eu cu cultele–incepand cu cel catolic–este ca nu contine ‘apa’ in mod biblic–adica cu autoritate spirituala doar–ci si legal–adica, daca nu canti cum zic eu, te dau in judecata si iti iau totul… noi ca si crestini din acelasi „cult” nu ar trebui sa recurgem la astfel de lucruri nici sa ne dam dreptul la ele..De ce nu putem functiona pe baza de credinta, si, daca chiar calci pe bec, sa te dau pe mana Domnului, sau chiar a satanei…si atat; sa „pierd” in lumea asta.
        In plus institutionalizare credintei, erodeaza credinta pana acolo incat ajunge doar o religie, un business, etc… si mai nimic credinta… Cred ca la inceput Biserica a fost 90% credinta si 10% business si pe drept asa… dar s-a ajuns pana acolo unde procentele s-au inversat…CP inca nu a ajuns acolo pt ca e inca tinerel, dar se indreapta cu pasi repezi. Un exemplu recent este Salvation Army-acuma 100 si ceva de ani erau o miscare spirituala de proportii si impact… azi este redusa la ‘acte de caritate’. Si, daca nu gresesc, nu cred ca cei din fruntea acestui cult sunt crestini (maximul crestini secularizati).

    • Referitor la cele 3 RASPUNDERI, as spune ca aceste raspunderi apartin bisericii locale; iar, daca Biserica locala este supusa caderii in eretism (f posibil) la fel este si cultul, ba chiar mai mult. Procesul pe care Dzeu l-a lasat Bisericii pt aceste 3 Raspunderi nu a fost institutia de cult, ci ucenicizarea corespunzatoare: „ce ai auzit de la mine, in fata multor martori, incredinteaza-le oamenilor de nadejde care sa fie in stare sa invete si pe altii”.2Tim 2:2 Asta a lasat Dzeu, pare vulnerabil, si asa este… dar asa a lasat El…
      Inca o data, Multumesc pt dialogare.

      • @ Adevărata Reformă
        Ai introdus un argument excelent!
        Și eu cred că în BISERICA LOCALĂ Dumnezeu a investit toate valorile spirituale necesare nu numai supraviețuirii ci și extinderii!
        Unde cred eu că este rolul ”cultic” al organizării și, repet, DOAR ATÂT, este în facilitarea, păstrarea și dezvoltarea lucrării! Adică, este necesară o punte de legătură între bisericile locale, pe care eu aș numi-o INFRASTRUCTURA bisericească. Între orașe, este necesară o rețea de drumuri care să faciliteze legătura dintre ele.
        În altă ordine de idei, CULTUL nu înființează BISERICA și nici nu se înființează pe sine însuși! Cultul trebuie să rămână o RELAȚIE/PĂRTĂȘIE și nu o suprastructură!

      • Frate Cristi, IN CULT DE FELUL ASTA CRED SI EU, vezi http://adevaratareforma.wordpress.com/2010/10/27/un-cult-acceptat-de-dumnezeu …Asta au bisericile independente fara cult.. o partasie.. bazata pe relatie, respect reciproc, etc…. fara Papa, Cred ca o sa incepem sa cantam impreuna Kumbaya curand :)…Din pacate cred cultele in genreral nu FACILITEAZA, ci IMPUN in mare parte… si e o mare diferenta. Dzeu este pt FACILITARE si impotriva IMPUNERII prin legea omeneasca fie ea chiar si „bisericeasca”. Dzeu ne-a chemat la libertate asa ca sa nu fim sclavi nimanui. Bineinteles libertatea trebuie folosita drept. Multumesc inca o data.

      • Frate Cristi, mai ingaduie-mi doar un singur comentariu (vb Paritelui Avraam). Toti stim ca Biserica primara functionand ca si un Organism sanatos (nu oraganizatie sanatoasa) si-a asumat pe drept cele 3 Raspunderi avand si infrastructura de care vorbeai, in cam 40 de ani si asta fara Cult…. sa nu mai zic si fara internet, avioane, drumuri asfaltate, celulare, etc…. Asta este puterea DS. Cred ca paharul si valiza suntem noi, aceste vase de lut (asta este partea umana a lucrarii) si nu Cultul.

        Spunand astea, nu spun ca daca cineva formeaza un cult, Dzeu nu mai lucreaza prin el… Dzeu este f ingaduitor cu noi toti si lucreaza cu noi acolo unde suntem si asa cum suntem. Dar este o diferenta intre voia desavarsita si cea ingaduita a Lui.

        Imi cer scuze daca am intrecut masura si iti multumesc enorm pt acest dialog. Stiu ca ai multe comentarii la care trebuie sa raspunzi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: