CALVINISM: ATENȚIE LA NEATENȚIE

DISCUȚIE REALĂ:

  • În biserica reformată, homosexualii sunt acceptați ca membri cu drepturi…
  • ??????
  • Nu îi putem exclude. De unde știm noi că nu fac parte dintre ”cei aleși” și se vor pocăi.

Bineînțeles, apărătorii acestei învățături, au sărit ca arși în ultimele zile, ca să ne explice că, calvinismul nu zice una sau alta… TOATE afirmațiile mele anterioare, sunt concluzii derivate clar din învățătura calvinistă. Protestele acestor mucenici râvnoși, sunt ca și cum cineva ar zice ”am să am grijă să nu-l mai vedeți vreodată pe X”, iar când noi țipăm ”a zis că-l omoară” el de colo se apără că cică n-a zis niciodată așa ceva.

Acestor calviniști eu le zic: aveți măcar bunul simț să recunoașteți ce credeți, chiar dacă nu sună bine!

Credeți că Dumnezeu a ales pe cei care vor fi mântuiți înainte de întemeierea lumii, în virtutea deciziei Sale și nu a preștiinței Sale? Dacă da, sunteți calviniști. Dacă da, atunci nu contează ce facem sau nu facem noi, zarurile au fost mai dinainte aruncate în dreptul nostru. Așa că suntem ca niște roboți, al căror destin este hotărât mai dinainte și de către altcineva, adică este implacabil. Viața noastră este un film în care noi, actorii, ne jucăm fiecare rolul.

În acest caz, toate deducțiile pe care vi le-am prezentat în postarea anterioară sunt un rezultat logic al acestei doctrine. Ce nu vă place? Va trebui să vi le asumați. Altfel, îl rog frumos pe Otniel Vereș, care își permite să mă insulte în comentariile sale, să îmi trimită un articol (îi promit că îl voi publica) în care să ne explice dumnealui ce crede un calvinist. În trei, cinci sau câte puncte dorește. Să le explice pe înțelesul unui licean ”puțin citit” nu ”citit puțin”, ca să pricep și eu.

Mulțumesc.

About Cristian Ionescu

Pastor Elim Romanian Pentecostal Church Chicago, USA

21 răspunsuri to “CALVINISM: ATENȚIE LA NEATENȚIE”

  1. Frate Ionescu, fara sa jignesc pe cineva si intre noi fie vorba, cred ca 90% din membri bisericilor noastre nu au nici un habar in legatura cu aceste curente teologice si nici nu isi pot defini convingerile lor in ceea ce priveste soteriologia. Problema nu este la ei, ci la noi, cei care pretindem ca ne-am „scaldat” putin in apele teologiei. Un alt aspect este acela ca majoritatea bisericilor noastre nu functioneaza dupa un plan in ceea ce priveste studiul biblic al Scripturii, aprofundat, clar si coerent. O chestiune si mai dureroasa este aceea ca de la amvonul bisericilor noastre nu se predica Scriptura, ci pareri personale, ca sa nu le spun limitari sau si mai rau…. Am intalnit si situatii in care slujitori ai aceleasi biserici bagau auditoriul in confuzie deoarece duminica asta se predica una, iar urmatoarea exact contrariul. Cred ca ne lipseste unitatea doctrinara, dar asta nu pentru ca am fi ignoranti (desi uneori suntem), ci pentru ca Scriptura isi rezerva dreptul de a nu fi „logica” in felul nostru de a intelege „logica”. Cel mai elocvent exemplu suntem noi, predicatorii, care ne uimim si pe noi de felul in care am privit unele pasaje din Scriptura acum 10, 20 ani si cum le percepem acum. Intrebarea mea „logica” este: s-a schimbat Scriptura? Am fost noi mai putin „luminati” acu 10, 20 ani? Are Sciptura rolul de a ne „baga in ceata”, de a produce confuzie? Nu este oare o mare primejdie incercarea noastra de a face toate chestiunile sprituale „logice” golindule astfel de aerul dumnezeiesc si avand falsa pretentie ca detinem un argument logic pentru tot supranaturalul Scripturii?
    Imi aduc aminte de o situatie comica pe care ne-a spus-o un profesor in vremea studentie. Oficia un betez Nou Testamental, iar cand veni urmatoarea candidata, o batranica, o intreba pe langa intrebarile clasice: „Ce parere aveti de imanenta si transcendenta lui Dumnezeu?” Raspunsul batranei, dupa o mare tacere veni ca un oftat; frate pastor, eu il iubesc pe Domnul Isus. ::)
    Cred ca in unele situatii dragostea noastra fata de Dumnezeu este un raspuns suficient, mai ales daca aceasta se materializeaza in fapte.
    Oricum, orice incercare a noastra de a explica neexplicabilul este sortita esecului, Dumnezeu rezervandusi dreptul de a ne surprinde, in ce mod, asta depinde de noi, unde vom fi gasiti cand vom fi chemati de EL. Fie ca EL sa ne gaseasca veghind, iar atunci, cu siguranta chemarea LUI ne va produce bucurie in suflet si ne va da garantia raiului. Cu toata dragostea, Cleopa.

    • @ Cleopa
      Sunt într-o mare mãsurã de acord.
      Niciodatã nu am predicat Evanghelia în termeni consacrati teologic si nici acum nu o predic asa.
      Ies din corsetul simplitãtii mele doar atunci când apar „valorile” la interval, „luminându-ne” cu câte o trãznaie care mie nu-mi sunã corect. În rest îmi vãd de treburi.

  2. Frate Ionescu am crezut ca o sa imi spuneti daca analiza pe care am facut-o celor 3 versete din Ioan 6 este corecta, si sint curios daca a-ti citit scrisoarea lui Withfield catre Wesley.
    Imi pare rau dar felul in care a-ti compus „discutia reala” arata( with all due respect) ….. eh never mind.
    Sint curios, daca l-ati citit vreodata pe Augustin, Luther, Withfield, Jonathan Edwards, cum ati putut ajunge la concluzia de mai sus?
    Ati citit” Pilgrim Progress” de Bunyan?
    Ati auzit de David Livingstone?
    Ati auzit de William Wilberforce?
    Ati auzit de Spurgeon?
    Ati auzit de Martin Loyd Jones?d
    Ati auzit de Mayflower?
    Ati auzit de Puritani?
    Intrebarea este : au fost toti acestiaori idioti ori eretici?e
    Logic si matematic, pot sa va demeonstrez ca prestiinta lui Dumnezeu este predestinare.Daca vreti numai.

  3. În biserica arminiana, homosexualii sunt acceptați ca membri cu drepturi…
    ??????
    Nu îi putem exclude. De unde știm noi că nu-si vor schimba mintea ” și se vor pocăi.

    În biserica reformată, homosexualii sunt acceptați ca membri cu drepturi…
    ??????
    Hai sa i excludem. Daca parte dintre ”cei aleși” se vor pocăi si vor veni inapoi hetero.
    Common Frate Cristi, anybody can do this!

  4. Nu exista vointa libera. Si nici liber arbitru.

      • Foarte serios; nu exista vointa libera si nici liber arbitru. Pavel ne spune ca eram morti in greseli si pacate, iar mortul nu misca. Vointa omului e moarta in pacat, n-are cum sa aleaga mantuirea.

    • Pace Fr. Shifu,

      Cu tot respectul, eu cred ca gresiti cand spuneti „nu exista vointa libera…[omul] n-are cum sa aleaga mantuirea”. Explicatia mea este aceasta:

      Cum a ajuns omul mort in greseli si pacate? Biblia ne arata clar ca a ales moartea in gradina Edenului. Dumnezeu a dat porunca omului sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului „căci în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit.” (Genesa 2:16-17) Adica, Domnul a spus c-am asa omului: Daca ALEGI sa mananci din pomul oprit astfel calcand porunca mea, atunci ALEGI sa mori. Dar daca alegi sa ma asculti, atunci alegi viata.
      Acuma, daca omul a putut alege moartea, el nu poate alege mantuirea cand e confruntata cu ea? Asa cum omul a ALES sa-si strica relatia cu Dumnezeu, asa poate sa ALEAGA sa o repare daca ALEGE darul mantuirii prin Domnul Isus. N-ar fi nedrept Dumnezeu sa-i de-a omului dreptul de a alege moartea dar a nu ii da dreptul de a alege viata (sau mantuirea)? Dumnezeu nu a ales moartea pentru om, omul o ales-o. Tot asa, Dumnezeu nu alege viata pentru om, omul o alege daca vrea. „Iau azi cerul şi pămîntul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvîntarea şi blestemul. ALEGE viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămînţa ta.” (Deutoronom 30:19) Deci, Dumnezeu ne recomanda sa alegem viata, dar nu ne forteaza; asa cum nu ne forteaza sa alegem moartea.

      Domnul sa va binecuvinteze si va doresc un Craciun si An Nou fericit plin de harul si pacea Domnului!

      • Pace tie, Eunice. Nu, nu poate, pentru ca omul de azi e cazut in pacat. Adam n-a fost. Acum suntem morti in greseli si pacate, de aceea n-avem vointa libera.

    • Stimabile domn, aproape ca nu am nici un dubiu in ceea ce te priveste in legatura cu „vointa libera si leberul arbitru”. E posibil sa fi un robot care functioneaza bazat pe setarile mai dinainte facute. Nici nu ma mir. Nedumerirea mea e legata de programator. Vizavi de citatul tau „Pavel ne spune ca eram morti in greseli si pacate, iar mortul nu misca. Vointa omului e moarta in pacat, n-are cum sa aleaga mantuirea”. Am cateva intrebari pentru tine, dar mai intai : 1. Veniti la MINE toti cei truditi si obositi si EU va voi da odihna; 2. Ioan 3:16; 3. Iata Eu stau la usa si bat…. Intrebarile: 1. Cum explici aceste versete (desi mai sunt si altele mult mai concludente) in lumina „teologiei tale”? 2. Ce rost mai are chemarea lui Hristos cand noi, oricum, spui tu, citez: „vointa omului este moarta”? 3. Cum explici tu „ca ORICINE VINE la EL” din Ioan 3:16, cine se include in acest „ORICINE” si cum mai poate „VENI” un „mort” (opinia ta) din moment ce el, daca e mort, inseamna ca nu mai are simturi si nici putere sa acctioneze? 4. Oare pacatul adamic e mai puternic decat sangele lui Hristos? Astept cu nerabdare raspunsul tau. Cu drag, Cleopa.

      • Context, context ,.Ioan 3:16 , versetele 18, 19, 20 explica cine sint „oricine”. O exegeza corecta demonstreaza cine sint aceia( cei ce iubesc lumina)
        Apocalipsa 3:20 adresat unei biserici care l-a scos pe Mintuitor afara, nu este un verset de evanghelizare, context , context.
        Lazar a fos mort, Domnul i porunceste sa iasa afara, inainte ca Lazar. auda porunca, Domnul Isus a trebuit sa-i dea urechi sa auda si sa il invie( din ce cauza credeti ca sint oameni care vin ani de zile la biserica si nu aud, si intro zi ceva se cupleaza ini. mintea lor si se pocaiesc?)Actul se numeste nastere din nou.Chiar credeti ca Pavel cind a folosit cuvintul „mort” nu a stiut insemnatatea?Mort e mort. Multa pace, Gabi.Excelent postul dumneavoastra din decembrie 9.

  5. Pavel asa zice
    Romans 7:15 NASB

    For what I am doing, I do not understand; for I am not practicing what I would like to do, but I am doing the very thing I hate.

  6. Dacä cineva nu are intelepciunea sä o cearä de la Dumnezeu ,,care o dä tuturor cu mänä largä si färä mustrare,si ea äi va fi datä”(Iacov 1:5).
    Cu adevärat Dumnezeu intelepteste pe orice om.Pe orice om care doreste sä fie inteleptit.

    Romani8:29,30
    ,,Cäci pe aceia,pe cari i-a cunoscut mai dinainte,i-a si hotärät mai dinainte sä fie asemenea chipului Fiului Säu,pentru ca El sä fie cel intäi näscut dintre mai multi frati.
    Si pe aceea pe care i-a hotärät mai dinainte,i-a si chemat;si pe aceia pe cari i-a chemat ,i-a si socotit neprihäniti; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihäniti,i-a si proslävit.”

    Fratii mei noi avem Cuväntul lui Dumnezeu in fata noasträ.El este Adevärul.Si Cuväntul ne spune clar cä Dumnezeu inainte sä hotärascä in dreptul unora- aici in dreptul celor alesi -El mai intäi i-a CUNOSCUT.
    Dumnezeu nu este incadrat in timp ca si noi oamenii. El vede inceputul si sfärsitul el poate lua lucrurile de la inceput sä le punä la sfärsit si la fel poate sä cheme pe nume lucrurile care nu sänt si ele iau fiintä.El nu mäsoarä cu anii -mäsura Lui este vesnicia.Cu totii stim cä inainte sä fie omul avuse loc o räzvrätire ,o luptä in cer.Satana impreunä cu o treime de ingeri care l-au urmat in räzvrätirea lui au fost aruncati din cer.Mai tärziu satana a reusit sä intineze pe omul care Dumnezeu l-a fäcut dupä chipul si asemänarea Lui.Acestui om Dumnezeu i-a dat libertatea de decizie cu privire la viata lui.Dumnezeu a pus in fata omului binele si räul moartea si viata.Fiecare a putut si poate sä hotärascä in dreptul lui.Dar Dumnezeu a väzut mai dinainte cum va hotärä fiecare.Ne-a cunoscut mai dinainte.Despre Cain spune Cuväntul cä era de la cel räu(1Ioan 3:12).De asemenea afläm din Cuvänt cä,, pe Iacov l-am iubit pe cänd pe Esau l-am urät.”Dumnezeu a cunoscut pe potrivnicii Lui.Pe cei lumesti.
    1Ioan3:10
    Prin aceasta se cunosc copiii lui Dumnezeu si copiii diavolului.Oricine nu träieste in neprihänire,nu este de la Dumnezeu;nici cine nu iubeste pe fratele säu.

    Dumnezeu a pus sämänta bunä si sämänta rea deopotrivä pe acelasi pämänt sub acelasi soare cu aceleasi incercäri si totusi la urmä ei singuri prin faptele lor prin träirea lor se vor dovedi buni sau räi, de la satana sau de la Dumnezeu.Dumnezeu a läsat lumii mii de ani si pentru Elsi-a rezervat o singurä zi ,ziua cea mare si infricosatä cänd orice genunche se va pleca in fata lui ca sä-si ia räsplata sau osända.Atunci se va aräta dreptatea lui Dumnezeu.Acum se aratä mila Lui ,dragostea Lui indurarea Lui.Atunci se va dovedi cä cei cunoscuti chemati si prosläviti au fost cu adevärat din Dumnezeu.Ei si-au hotärät soarta si Dumnezeu a stiut mai dinainte in dreptul fiecäruia cum vor hotäri.
    Domnul sä vä binecuvänteze!

  7. Metoda cu care începeți să discutați subiectul este la fel de manipulativă ca cea a baptiștilor care discută despre noncesaționism: se prezintă cazuri extreme.

    Diavolul ia o cioară moartă și o pune în mijlocul unor oameni umpluți de Duhul lui Dumnezeu. Un baptist se uită la ei și fuge nebunește strigând: acolo sunt ciori moarte. Și toată lumea începe să fugă de ei.

    Faceți teologie pe cazuistică? Da. Baptiștii din italia au acceptat femei păstorițe și homosexuali în biserici (cred că și în conducere) dar asta nu înseamnă că toți baptiștii au făcut asta.

    Faptul că dumneavoastră nu puteți explica cum Dumnezeu hotărăște dinainte de întemeierea lumii oameni care să fie mântuiți și care totuși nu sunt roboți ci ființe umane cu proprie voință asta nu schimbă cu nimic realitatea. Poate îmi explicați și mie nașterea din fecioară, cum au coexistat în Hristos natura divină și umană și câte ceva din existența Sfintei Treimi…

    Dumneavoastră îl limitați cumva pe Dumnezeu la ceea ce puteți înțelege?

  8. Care este credința reformată?
    “Cum merg înaintea lui Dumnezeu?”, l-a întrebat cineva pe presbiterianul scoţian Horatius Bonar. Pastorul a răspuns: “Înaintea lui Dumnezeu mergem cu păcatele noastre, pentru că nu avem nici un alt lucru despre care să putem spune cu adevărat că este al nostru.”
    Într-o manieră asemănătoare luteranismului, tradiţia reformată s-a născut din puternica furtună cunoscută sub numele de Reforma Protestantă. Jean Calvin (1507-1564) a fost un francez care, prin propriile sale studii ale Scripturii şi prin citirea tratatelor lui Luther precum şi a altor reformatori, a fost convertit la credinţa “evanghelică”. La fel ca Luther, Calvin a fost neliniştit de starea sufletului său. Cum poate un păcătos să fie acceptat înaintea unui Dumnezeu pur şi sfânt care nu poate tolera păcatul şi care ne-a spus că a pregătit un loc de chin veşnic? “Doar iubeşte-L pe Domnul”, i-au spus lui Calvin. “Să-L iubesc?” a întrebat el. “Cum poţi iubi un Dumnezeu care în continuu te ameninţă cu degetul, aşteptând să-ţi alunece piciorul?” Dar apoi învăţatul francez a făcut o descoperire minunată, foarte asemănătoare cu cea a lui Luther şi datorată nu în mică măsură scrierilor acestui mare reformator. Biblia declară că creştinii sunt îndreptăţiţi prin credinţa în Hristos şi nu prin vreun lucru făcut de aceştia. Descoperirea l-a revoluţionat pe acest timid francez şi l-a transformat treptat într-o influenţă majoră asupra lumii occidentale.
    Dar ce a învăţat Calvin de a provocat aşa o revoluţie în zilele sale? Sau Edwards, sau Whitefield pe vremea lor? Ce l-a făcut pe Charles Spurgeon un evanghelist atât de uimitor şi a lansat mişcarea misionară modernă prin William Carey, Hudson Taylor, David Livingstone, şi John Patton? Ce a provocat Marea Trezire şi Renaşterea Evanghelică în Marea Britanie şi în Europa? Şi de ce credem că aceste idei, care nu sunt nimic altceva decât învăţăturile Bibliei, ar putea provoca o nouă revoluţie sau reformă în gândirea şi în viaţa din zilele noastre? Mai întâi, credinţele de bază.
    Calvin a scris mult despre frumuseţea lumii ca “teatru” în care sunt afişate şi evidenţiate atributele lui Dumnezeu. “Ca şi cum aş fi urmărit necurmat de privirea supraveghetorului meu”, a scris faimosul poet calvinist John Milton, exprimând sentimentul pe care trebuie să-l aibă creştinii că aparţin acestei lumi. Desigur, în ultimă instanţă destinaţia noastră e veşnicia, dar şi această viaţă contează cu adevărat. Acesta e motivul pentru care tradiţia reformată a avut întotdeauna o înaltă doctrină a creaţiei. Dacă un ulcior ieftin cade de pe raft, nu e nici o problemă – adunăm cioburile, le aruncăm la gunoi şi cu asta s-a terminat. Dar dacă într-un muzeu e distrus un vas antic foarte valoros, purtând semnătura unui maestru? Cu siguranţă ar fi o mare tragedie. Diferenţa nu constă în calitatea materialului (amândouă au fost vase de lut), ci în măreţia artistului şi în unicitatea lucrării. În acelaşi fel, oamenii nu sunt simple spirite prizoniere în închisoarea unui trup, ci măreţe lucrări de artă menite să aibă un anume entuziasm şi un sentiment al demnităţii pentru că sunt fiinţe umane.
    Teologia reformată a accentuat întotdeauna faptul că pentru orice lucru există un motiv – şi că noi avem o raţiune pentru care existăm. Nimic nu se întâmplă la voia întâmplării, ci este organizat de Marele Regizor. Cu toţii suntem “actori” pe scena lui Dumnezeu, după cum spunea Shakespeare. Departe de a considera lipsite de sens propriile noastre decizii şi acţiuni, acest lucru le face cu adevărat semnificative. Cine ar îndrăzni să spună vreodată că semnificaţia sau libertatea lui Sir Laurence Olivier sau Kathryn Hepburn este diminuată de existenţa unui scenariu? Fără acel scenariu, cum ar putea avea vreo semnificaţie interpretarea lor artistică? Asta înseamnă şi că Dumnezeu nu a creat o separare între “secular” şi “sacru”, aşa cum fac adesea mulţi creştini în zilele noastre. Creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini în fiecare aspect al vieţii. În teologia reformată nu există “vacanţe creştine”, “mass-media creştină”, “cărţi creştine” sau “muzică creştină”. Nu există o “slujire creştină cu normă întreagă” şi “lucrări laice”, ci dimpotrivă, vocaţii sau chemări pentru fiecare. La fel şi în creaţie, există darul “harului comun”. “El dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”, le-a spus Isus ucenicilor.
    Căderea e mai rea decât credeţi
    Uneori avem tendinţa să privim păcatul din perspectiva acţiunii: facem asta sau nu facem cealaltă. Dar păcatul, conform Scripturii, este în principal o condiţie care produce acţiuni. “Păcătuim pentru că suntem păcătoşi”, spune proverbul. Teologia reformată ia păcatul în serios, argumentând împreună cu Sf. Pavel că credincioşii “erau morţi în greşeli şi păcate” şi că “omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, nici nu le poate înţelege…”
    Gândiţi-vă puţin: morţi spiritual! Aţi avut vreodată o conversaţie plăcută cu un cadavru? Încercaţi odată, când aveţi ocazia. E plictisitoare! La fel, nu putem să ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile căzuţi să vină la viaţă înainte ca Dumnezeu să hotărască să-Şi împartă harul. “Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu”, se plângea apostolul Pavel. Asta, desigur, nu înseamnă că trebuie pur şi simplu să stăm şi să aşteptăm ca necredincioşii să fie regeneraţi înainte să le spunem Evanghelia. Dimpotrivă, ne aşteptăm ca Evanghelia, împreună cu Duhul Sfânt, să îi regenereze prin mesajul nostru.
    Reformaţii, la fel ca alţi protestanţi, privesc cu foarte mare seriozitate Căderea din grădina Edenului. Noi moştenim de fapt corupţia morală şi vina lui Adam. Intrăm în rasa umană ca duşmani ai lui Dumnezeu, suficient de vinovaţi pentru a fi condamnaţi chiar înainte să înfăptuim primul nostru act de neascultare. “În păcat”, mărturisea Psalmistul, “m-a zămislit mama mea”. Asta înseamnă că este imposibil ca noi să putem ridica măcar un deget ca să cooperăm cu Dumnezeu în vederea mântuirii noastre. Libera voinţă, ideea că fiecare are capacitatea să-L accepte pe Hristos, este nebiblică şi stă la rădăcina multor neînţelegeri serioase din punctul de vedere reformat.
    Alegerea
    “În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi… În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:4-11) Aici, la fel ca în atâtea alte locuri, Biblia ne spune că Dumnezeu îşi avea privirea îndreptată asupra noastră cu mult timp înainte ca noi să privim spre El. “Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi.” Eu am crescut cu această ilustraţie: “Dumnezeu Şi-a dat votul pentru sufletul tău; Satan şi l-a dat pe al lui, dar tu ai votul hotărâtor.” Acest lucru însă nu e în concordanţă cu remarca Apostolului Pavel că, “Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă” (Romani 9:16). Alegerea nu e doar o doctrină importantă în Biblie, ci este o imensă mângâiere pentru cei ce sunt întotdeauna neliniştiţi dacă fac suficient ca să-şi asigure mântuirea. Alegerea ne învaţă, în cuvintele lui Hristos, că “Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea” (Ioan 15:16)
    Întruparea
    Teologia reformată a accentuat de asemenea faptul că “Dumnezeu S-a făcut trup şi a locuit printre noi” (Ioan 1). Îmi amintesc cum cântam în copilărie la Şcoala Duminicală despre “Scara lui Iacov”. În timp ce cântam versurile mimam urcatul pe scară. Dar asta nu e o teologie sănătoasă, nu-i aşa? Pentru că scara pe care a văzut-o Iacov în vis nu era una pe care noi să urcăm la Dumnezeu, ci o scară pe care Dumnezeu a coborât la noi. Observaţi tema comună de aici? Dumnezeu face întreaga lucrare. El este iniţiatorul, Cel ce vine înspre noi în timp ce noi suntem neajutoraţi. Întruparea ne mai învaţă şi că Dumnezeu a luat asupra Sa natura noastră, sfinţind-o. Deşi era umilitor pentru Fiul lui Dumnezeu să fie supus suferinţelor unei lumi căzute, Lui I-a făcut plăcere să devină o fiinţă umană, la fel ca noi.
    Viaţa lui Hristos
    Aşteptaţi o clipă… Viaţa lui Hristos? Auzim despre moartea Lui, dar ce a realizat viaţa Lui pentru noi?
    În teologia reformată (la fel ca în luteranism) vorbim despre ascultarea activă şi pasivă a lui Hristos. Ascultarea Sa activă este reprezentată de cei treizeci de ani de ascultare desăvârşită de Legea Tatălui Său. Vedeţi, nu ar fi fost suficient ca Hristos doar să moară pentru păcatele noastre. Paharul nu poate fi doar golit de vină; el trebuie să fie umplut cu o neprihănire desăvârşită, pe care noi nu o avem. Hristos a împlinit în mod desăvârşit Legea în locul nostru. “Visul imposibil” a fost în sfârşit realizat de o fiinţă umană – unul dintre noi, iar El a câştigat premiul pentru noi, ca şi cum noi am fi fost acolo cu El în fiecare act de ascultare. Prin urmare, “viaţa Lui creştină victorioasă” înlocuieşte neajunsurile noastre iar noi suntem mântuiţi pentru că el a trăit pentru Dumnezeu, chiar dacă noi nu o facem.
    Crucea
    Apoi vine a doua parte pe care am menţionat-o – ascultarea pasivă a lui Hristos. Suntem mântuiţi nu doar prin viaţa Sa, ci şi prin moartea Sa; nu doar pentru că El a trăit pentru Domnul, ci pentru că El S-a supus în totalitate Domnului, chiar dacă asta a însemnat să fie judecat în locul nostru. Cu toţii ştim ce înseamnă un substitut. Ceva care înlocuieşte un alt lucru. Hristos a stat în locul nostru şi a luat asupra Sa pedeapsa ce era pregătită pe bună dreptate pentru noi. Atârnând pe crudul eşafod roman, Isus Hristos a fost considerat cel mai mare păcătos care a trăit vreodată, purtând păcatele întregii lumi şi îndurând revărsarea mâniei Divine şi ura pentru acele păcate.
    Învierea
    Am locuit cândva lângă Lacul Tahoe, sus în Munţii Sierra ai Californiei. Mai întâi venea o pătură ameninţătoare de nori întunecaţi care transformau în câteva minute miezul zilei în seară. Pe urmă era o furtună care dura câteva ore. A doua zi, ieşind afară, eram orbit de razele soarelui care se reflecta în zăpada proaspăt căzută iar cerul era pictat în cea mai adâncă nuanţă de albastru din spectrul de culori. Într-un mod asemănător, crucea a fost judecata lui Dumnezeu pentru Hristos ca substitut al credinciosului. Însă furtuna a trecut iar învierea lui Hristos L-a confirmat ca Rege al creaţiei, Domnul răscumpărării. “El a fost răstignit pentru păcatele noastre şi a fost înviat pentru justificarea (îndreptăţirea) noastră”, după Scripturi.
    E important să ne amintim şi că toate acestea sunt fapte istorice. Isus nu S-a ridicat dintre cei morţi într-un mod alegoric sau ca un mit care ne învaţă despre viaţa nouă. A fost o istorie reală în timp şi spaţiu, pe care martorii ostili nu au putut-o respinge.
    Justificarea (indreptăţirea) şi unirea cu Hristos
    Doctrina centrală a Reformei a fost justificarea doar prin har şi numai prin credinţă. Noi credem că încrezându-ne numai în Hristos pentru mântuirea noastră, suntem declaraţi neprihăniţi. Toată ascultarea desăvârşită a lui Hristos este trecută în contul nostru iar păcatele noastre sunt considerate ca fiind plătite la cruce. Prin credinţă, suntem uniţi cu Hristos şi prin această unire noi avem totul în comun cu Hristos. Este El neprihănit? Atunci şi noi suntem neprihăniţi! Este El sfânt? Atunci şi noi suntem? Desigur, asta nu înseamnă că împărtăşim atributele Sale divine, însă tot ce a realizat prin viaţa, moartea şi învierea Sa, este al nostru.
    Multe alte grupări religioase cred că undeva, cumva, avem şi noi o parte în mântuirea noastră. Avem şi noi contribuţia noastră. Pentru unii, asta poate însemna ceva mic, cum ar fi “luarea unei decizii”, “ieşitul în faţă” sau “rostirea unei rugăciuni”; pentru alţii, înseamnă mult mai mult. Dar în această perspectivă, harul lui Dumnezeu este văzut ca o substanţă, ceva insuflat sau implantat în credincios şi care îl face pe acesta capabil să trăiască o viaţă evlavioasă. În această perspectivă, Duhul Sfânt şi călăuzirea Lui reprezintă Evanghelia, şi nu viaţa, moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Acesta e motivul pentru care reformatorii au afirmat că nu e suficient să spui că de la început la sfârşit a fost doar harul lui Dumnezeu. Desigur, e un start bun, dar Biblia cere o siguranţă suplimentară pentru Evanghelie: Nu suntem îndreptăţiţi (declaraţi neprihăniţi sau drepţi) înaintea lui Dumnezeu doar prin har, ci doar prin har şi numai prin credinţă. În alte cuvinte, nu devenim neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu printr-un proces al dezvoltării creştine, pe măsură ce cooperăm cu Duhul Sfânt; dimpotrivă, suntem declaraţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu într-o clipă, atunci când meritul vieţii desăvârşite şi jertfa ispăşitoare a Domnului nostru este trecută în contul nostru. Acest fel de neprihănire nu e ceva ce noi am produs; nici măcar nu a fost produs de Dumnezeu înăuntrul nostru. Pentru că aceea e sfinţirea, iar, în această viaţă, chiar şi cel mai sfânt dintre noi are parte doar de un scurt început al acestui gen de neprihănire. Lucrul de care avem noi nevoie este această neprihănire “străină”, adică o neprihănire care îi aparţine de fapt altcuiva, însă ne este dată ca şi cum ar fi a noastră. În afară de imaginea bancară a creditului, Biblia foloseşte şi imaginea unei robe albe care acoperă păcătoşenia şi ruşinea noastră.
    Această robă a fost folosită de Dumnezeu ca să-i acopere pe Adam şi Eva, atunci când ei au realizat că frunzele de smochin nu îi vor putea ascunde de judecata lui Dumnezeu. Acest acoperământ a fost prefigurat în jertfe, până când Ioan Botezătorul a declarat “Priviţi! Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.”
    Dacă aceste lucruri ar fi crezute cu adevărat în bisericile noastre de astăzi, atunci am avea parte de trezire şi reformă. Fiecare mare mişcare din istoria Bisericii şi-a găsit impulsul în recuperarea acestor adevăruri. Într-o mişcare care pretinde că aderă la moştenirea Reformei protestante, evanghelicalismul de-abia dacă mai poartă vreo asemănare cu acea mare lucrare a lui Dumnezeu. Accentul este pus, din nou, pe ceea ce se petrece înăuntru, în inima omului, în duhul omului. În zilele noastre nu se mai aude acea proclamare obiectivă a lui Hristos răstignit pentru păcatele noastre şi înviat pentru justificarea noastră, evenimente din exteriorul nostru, care au avut loc acum două mii de ani într-o cetate din Orientul Mijlociu. “Paşi spre o viaţă victorioasă” au înlocuit predicarea vieţii victorioase a lui Hristos şi a morţii Sale pentru păcătoşii care nu pot continua să trăiască o şaradă şi nu pot veni înaintea lui Dumnezeu cu neprihănirea pe care sfinţenia Lui o cere.
    Însă pentru aceia care, numai prin credinţă, au primit acest dar al neprihănirii, există un proces de creştere în sfinţenie. Deşi nu este niciodată temelia pentru acceptarea înaintea lui Dumnezeu (pentru că întotdeauna este o sfinţenie imperfectă), sfinţirea este procesul prin care Duhul Sfânt în mod treptat ne aduce la asemănarea cu chipul lui Hristos. Lovind cu dalta în obiceiurile noastre păcătoase şi în credinţele noastre adânc înrădăcinate, Duhul Sfânt este Sculptorul Divin care urmăreşte să aducă slava Mântuitorului făcând din noi “busturi” ale Lui în fiecare loc de muncă, în fiecare instituţie şi în fiecare casă, în muncă şi în relaxare. În timp ce credinciosul continuă să lupte cu păcatul, într-o asemenea măsură încât o persoană îşi pune întrebarea dacă el sau ea a fost cu adevărat născută din nou, Scriptura ne promite că învierea lui Hristos, atunci când este aplicată de Duhul Sfânt prin Evanghelie, înviază acea persoană din moartea spirituală şi o altoieşte în Viţa cea Vie, Isus Hristos. Ştiind că evlavia nu este ceva la care trebuie să ajungem ca să putem fi acceptaţi de Dumnezeu şi să fim primiţi sau păstraţi în familia Sa, putem trăi pentru prima oară ca fii şi fiice recunoscători şi ascultători, nu ca sclavi.
    Viaţa creştină
    Pentru că toate acestea sunt adevărate, cei care accentuează aceste adevăruri, aşa cum au făcut reformatorii, înţeleg că viaţa creştină este foarte diferită de cea cu care sunt obişnuiţi mulţi creştini. Mai întâi, motivaţia este dată de libertatea între limitele Legii lui Dumnezeu. Frica de pedeapsă şi nădejdea răsplătirii nu sunt motivaţii pe care cineva le-ar putea observa articulate sau urmate de cei care iau aceste adevăruri în serios. Dacă, atunci când mă angajez în activităţi “spirituale”, Dumnezeu îmi simte frica, oare nu-i voi aduce mai degrabă ofensă decât plăcere? Iar dacă îmi simte pofta egoistă după cununi şi locaşuri cereşti, nu mă va acuza El mai degrabă de păcat în loc să-mi recunoască faptele bune?
    Pentru creştinul reformat, “harul este esenţa teologiei iar recunoştinţa este esenţa eticii”, aşa cum spunea teologul olandez G.C. Berkouwer. În loc să analizeze fiecare motiv, adesea paralizând exercitarea faptelor bune de teamă că le va face “în firea pământească”, credinciosul trebuie să-L slujească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui pur şi simplu pentru că aşa i-a poruncit Tatăl său plin de har şi iubire. Nu pentru că El e atotputernic şi poate porunci orice doreşte, ci pentru că e plin de milă şi ne-a transferat din împărăţia întunericului în împărăţia Fiului Său. Prin urmare, noi Îi aparţinem Lui – cu preţul propriului Său sânge, nu suntem ai noştri.
    Toate astea înseamnă şi că credinciosul reformat îşi poate îndrepta atenţia de la propria sa mântuire spre mântuirea şi binele altora. Sunt atât de mulţi cei pierduţi, care au nevoie să audă acest mesaj eliberator, vestea bună a eliberării de sub robia şi vina păcatului. Mai mult, sunt atâţia care suferă, nu au unde locui, sunt bolnavi, îndureraţi, experimentând ravagiile păcatului – atât ca victime cât şi ca făptaşi. Acolo trebuie să fie creştinul – în lume, nu închis într-o comunitate monastică de zeloţi super-spirituali care vor să-şi lustruiască reciproc aureolele. Desigur, avem nevoie de părtăşia sfinţilor şi, chiar mai important de-atât, avem nevoie de împărtăşirea regulată la Cuvânt şi Sacrament, dar toate acestea sunt pentru o viaţă de slujire în mijlocul lumii, înaintea feţei lui Dumnezeu.

  9. Chris Ratiu,nu ma indoiesc ca o astfel de intelegere a Scripturii ar produce o trezire spirituala.
    Personal, va multumesc mult pt. aceasta postare.

Trackbacks/Pingbacks

  1. De pe Internet adunate (3) « România Evanghelică - 10 decembrie 2010

    […] https://popaspentrusuflet.wordpress.com/2010/12/09/calvinism-atentie-la-neatentie/#comment-684 […]

  2. 14 bloguri în Top 100 WP (10.12.2010) « România Evanghelică - 10 decembrie 2010

    […] 10. Autentic – sau fals? (4) (lascaupetru) 12. Iosif Ţon … (rastalmaciu) 21. Calvinism: AtenȚie La NeatenȚie (popaspentrusuflet) 41. Minciuna pastorului Doru Hnatiuc (romaniaevanghelica) 44. Colindele mele […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: