STRĂJERI: QUO VADIS?

ÎNTRE MIȘCARE ȘI INSTITUȚIE

Mi-a rămas în minte un fragment din cartea Quo Vadis. În imaginația lui Sienkiewicz, bătrânul împărat Tiberiu, prezice viitorul creștinismului printr-o analogie demnă de ”zicerile clasice”, parafrazez: ”Când creștinismul va ajunge călare pe situație, vor avea și creștinii probleme. Acum sunt uniți, devotați și credincioși pentru că sunt amenințați. Nu sunt călare pe situație. Când vor avea libertate, proprietăți, funcții, atunci vor începe luptele interne, invidia, ura și toate relele pe care acum le acuză la noi.”

Câtă dreptate avea Tiberius (sau, cum spuneam, Sienkiewicz, nu contează).

Pentru o vreme, ca mișcare, ”Străjerii” s-au bucurat de părtășie, au experimentat prezența lui Dumnezeu, au mai și trecut ”dincolo” ici și colo, dar, în mare, nu au avut probleme. Până acum, când mâna le este forțată spre o decizie radicală. Vor rămâne o mișcare sau vor deveni o instituție. Avantajele de a fi mișcare sunt că la întrunirile lor, atunci, când și unde au loc, se completează bine în slujire, fiecare are ceva de făcut, fiecare zice ce are de zis, oameni vin, se bucură și toată lumea pleacă acasă fericită. Nu tot așa este într-o instituție. Acolo trebuiesc organizate lucrurile, menajate orgoliile, ocupate funcțiile, elaborate principiile, înființate și repartizate departamentele, ce mai, ca în orice Cult respectabil. La început, o asemenea perspectivă pare atractivă. Ieșirea din corsetul care i-a sufocat va avea un efect de ușurare. Posibilitatea organizării va crea un sentiment euforic. Dar toate acestea nu țin mult. Vine politica bisericească, vin alegerile, vine competiția!

Este foarte posibil ca Domnul să nu fi intenționat niciodată să devenim instituții cu baze legale, ci doar organisme spirituale de casă. Nu știu. De fapt, născut/crescut într-o instituție cultică, nici nu îmi pot imagina ce ar putea să însemne biserica în alte condiții și împrejurări. Pentru mine este ce este. Dar nu totul este bine. Revin, multe nu sunt bune. Mai revin odată, puține au mai rămas bune. Volumul de ură, bârfă, înșelăciune, mândrie și fire pământească în comunitățile noastre este înspăimântător. Un adevărat carusel al groazei! Oameni care vor să fie ce nu sunt, vor să facă ce nu pot, fac ce nu trebuie și sunt cum sunt! Brrrrr…. Știu ce vorbesc. Vorbesc ce știu. Raționamentul meu este într-o mare măsură tributar acestor realități. Vine Domnul, și când vine Domnul nu ne ia așa! Da, da, da… Știu versetul cum că trebuie să ne punem toată nădejdea în Harul care va fi arătat! Dar nu pentru ca să bage în rai mincinoși, curvari, înșelători și clevetitori. Iată cum, datorită cercetărilor stăruitoare de 20 de ani, am ajuns la concluzia și biblică dar, iată, și pragmatică: vine prigoana! Ca să dea de pământ cu instituțiile noastre! Ca să ne dea jos de pe situație! Că prea suntem călare.

Stimați străjeri,

Nu știu ce veți face, acum că instituția v-a dat afară! Știu că nu sunteți perfecți, dar credeți-mă, de pe poziția mea de instituționalist vă spun: nu vă faceți și voi vreo instituție că sunt destule. Și, instituție și mișcare nu puteți fi concomitent.

Nu știu ce oportunități vi se vor deschide. Unii dintre frații voștri penticostali au și ei de apărat o instituție. S-ar putea să fiți prea prea pentru ei.

Indiferent de ce va aduce ziua de mâine, poate încă vreun comunicat 🙂 , voi rugați-vă, postiți, vegheați, lucrați cu darurile spirituale pe care vi le-a dat Domnul, fugiți de exagerări omenești, stați lângă Sfânta Scriptură, iar pe alții, lăsați-i cu instituțiile. Altfel, veți deveni și voi un muzeu…