ECUMENISM, DAR CU CE PREȚ (GUEST POST)

ARTICOL SCRIS DE PASTORUL PENTICOSTAL DANIEL IONESCU DIN BUCUREȘTI

Daniel Ionescu este unchiul meu dar eu îl consider fratele meu mai mare. În acest articol el își exprimă îngrijorarea față de superficialitatea și îngăduirea mișcării ecumenice în rândul evanghelicilor. Astăzi când a devenit o modă să ne acceptăm așa cum suntem, nu numai ca să conviețuim pașnic, dar să ne și închinăm împreună, această îngrijorare este mai mult decât legitimă. Pastori evanghelici care studiază teologia și chiar își dau examenele de doctorat în instituțiile bisericilor istorice, pastori evanghelici care își fac semnul crucii ca să se poată afișa (bineînțeles, cu scopuri nobile…?) în mijlocul icoanelor, statuilor și lumânărilor oculte… Această babilonie este, nici mai mult nici mai puțin, noua religie sub steagul ecumenismului. Chiar mișcarea carismatică are astăzi un rol mai mult decât meschin în a valida nu numai manifestările spirituale pe care noi penticostalii le acceptăm și înțelegem, dar și religia îmbibată de păgânism în mijlocul căreia ele au loc. Ceea ce este inacceptabil!

CE SE ASCUNDE SUB LÂNĂ: O OAIE ORI UN LUP ?

“Trebuie să fim în gardă, să ne rugăm şi să cerem discernământ, să ne folosim facultăţile critice şi să nu slăbim nici o clipă în vigilenţă. Să nu  ne lăsăm orbiţi de îmbrăcămintea exterioară a unui om – de farmecul, erudiţia, doctoratele şi onorurile sale eclesiastice. Să nu fim atât de naivi încât să credem că, dacă are un doctorat sau un masterat în teologie, ori este profesor universitar (…), atunci trebuie că e un ambasador vrednic şi ortodox al lui Hristos. Trebuie să vedem dincolo de aparenţe. Ce se ascunde sub lână: o oaie ori un lup?”(John R.W. Stott).

Una din problemele dificile cu care este confruntată Biserica acestui început de mileniu este subiectul cooperării ecumenice. Astăzi se vorbeşte tot mai mult despre teologie ecumenică, rugăciuni şi slujiri ecumenice, euharistie ecumenică, tabere ecumenice etc.. Sunt credincioşi penticostali care nu au cunoştinţă despre ceea ce înseamnă Mişcarea Ecumenică. Ne  propunem  să dezbatem, fără pretenţii academice, problema ecumenismului atât cât să înţelegem cum a apărut el, care sunt intenţiile declarate, prin ce mijloace vrea să-şi realizeze obiectivele propuse şi ce atitudine trebuie să avem faţă de ecumenism.

1. Etimologia  termenului „ecumenism” vine de la cuvântul grecesc „oikoumene” care înseamnă „întreaga lume locuită”, şi provine la rândul său din cuvântul „oikos”, casă. La greci, substantivul „oikoumene” indică întreaga lume formată sub influxul culturii elenistice. În Imperiul Roman, „oikoumene” era  imperiul, iar împăratul îi era stăpânul şi apărătorul.

Folosit în Noul Testament, acelaşi termen dobândeşte o noua semnificaţie. El nu mai înseamnă doar lumea civilizată, ci lumea întreagă, aşa cum spune Domnul Isus: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Matei 24:14 ). Ceva mai târziu va fi folosit  şi adjectivul „ecumenic” pentru a desemna sinoadele ecumenice, simbolurile ecumenice etc.

Termenul de „ecumenism” este folosit  abia în secolul al-XX-lea ca termen tehnic, legat de ideea refacerii unităţii creştine, şi anume, o singură biserică pe întreg pământul, universală şi vizibil unită slujind la convertirea lumii la creştinism.

Sub forma ei actuală, Mişcarea Ecumenică îşi are originea în Conferinţa Mondială de Misiune care a avut loc la Edinburgh, în anul 1910, care a fost precedată de crearea unor organisme cu caracter interconfesional, ca Alianţa Evanghelica, 1840. La Edinburgh au participat peste 1200 de delegaţi reprezentând 160 de borduri sau societăţi de misiune. Comitetul de continuitate a format un Consiliu Internaţional de Misiune în anul 1921. În primele decenii ale secolului al-XX-lea se pot distinge trei mari mişcări creştine cu caracter ecumenic dominate de un liberalism protestant.

–  “Viaţă şi lucrare” sau creştinismul practic, care urmăreşte cooperarea interbisericească, în vederea promovării păcii şi slujirii umanităţii, iniţiatorul ei fiind Nathan Soderblom (1866-1931), arhiepiscopul Suediei, care este şi fondatorul termenului şi noţiunii de ecumenism;

–  “Credinţă şi ordine” sau creştinismul teologic care urmăreşte găsirea unei baze teologice commune, fondatorul ei fiind episcopul Anglican Charles Henry Brenet (1862-1929);

–  “Consiliul Internaţional de Misiune” (C.I.M), creat în anul 1921, care are în vedere coordonarea societăţilor misionare şi unitatea mărturiei creştine în societate.

Consiliul Mondial al Bisericilor  (C.M.B) s-a format din „fuziunea” acestor trei mişcări. C.I.M a fuzionat în anul 1961. Formarea Consiliului Ecumenic este decisă în anul 1937, la Oxford, iar momentul central îl va constitui crearea C.M.B, Amsterdam, 22 august 1948, Olanda, unde au participat 351 de delegaţi reprezentând 147 de organizaţii bisericeşti din 44 de ţări.

Baza doctrinară a C.M.B a fost definită astfel: “Consiliul Mondial al Bisericilor este o părtăşie a Bisericilor care Îl acceptă pe Domnul Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor.” În anul 1961, la New-Delhi definiţia s-a completat astfel: „Consiliul Mondial al Bisericilor este o părtăşie care Îl măreşte pe Domnul Isus ca Dumnezeu şi Mântuitor, în conformitate cu Scripturile şi de aceea caută să îndeplinească sarcina lor comună spre gloria singurului Dumnezeu, în Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. După includerea Sfintei Treimi în definiţie, Bisericile Ortodoxe (cea rusă şi sateliţii ei) au aderat ca membre în C.M.B (anul 1961).

Constituirea C.M.B a reprezentat momentul în care ecumenismul a căpătat o formă instituţională. Una din principalele temeri legate de înfiinţarea şi activitatea C.M.B., apărută în rândurile evanghelicilor conservatori, şi nu numai, este că scopul final nedeclarat al C.M.B. îl constituie crearea unei superbiserici mondiale care să controleze pentru început toată creştinătatea, ca apoi să “ţină în mână” şi celelalte religii ale lumii. Chiar dacă aceste temeri acum ar putea fi exagerate, totuşi vedem că s-a creat o instituţie care cu timpul ar putea să aducă la fiinţă o astfel de monstruozitate spirituală, Babilonul în forma sa eclesiastică, biserica apostată, care cu un fals sistem religios va domina spiritual lumea în vremea sfârşitului. John F. Walvoord remarcă: “Apostazia, care este văzută astăzi în forma ei latentă, va înflori în forma ei finală în timpul acestei superbiserici care se pare că va înghiţi toată creştinătatea după răpirea Bisericii.”

În decembrie 1961, Papa Ioan Paul al-XXIII-lea a lansat chemarea prin care convoca al-II-lea Conciliu al Vaticanului. Noua deschiderea manifestată de acest Conciliu înspre crestinătatea necatolică avea să facă în curând ca dialogul dintre protestanţi şi catolici să devină o realitate.

În cadrul Conciliului Vatican II, se promulgă decretul asupra ecumenismului, care defineşte atitudinea Bisericii Catolice angajată din acel moment în dialog cu „fraţii separaţi” de ea. Astfel C.M.B devine organizaţia ecumenică cu cea mai largă reprezentare, Bisericile Protestante şi Ortodoxe, care colaborează îndeaproape cu Biserica Romano-Catolică. La început, conducerea C.M.B era dominată de un liberalism protestant, dar odată cu Conciliul Vatican II, conducerea a început să fie dominată de catolicism.

2. Alături de scopul principal declarat: “cooperarea confesiunilor creştine în propovăduirea Evangheliei şi în lupta cu păgânismul”, C.M.B are şi alte obiective pe care le are în vedere, astfel: lupta pentru drepturile omului, protecţia familiei: “În mod special căsătoriile interconfesionale trebuie susţinute ca să trăiască ecumenismul în viaţa lor de zi cu zi”, lupta împotriva discriminării rasiale, participarea la constituirea unei Europe unite, implicarea în salvarea creaţiei, aprofundarea comuniunii cu Iudaismul şi cu Islamul: “Ne obligăm să fim deschişi pentru dialog cu toţi oamenii.” etc..

După cum se poate vedea, ecumenismul propune , ca scop principal declarat, un creştinism unit, care luptă pentru câştigarea lumii la Cristos.

Obiectivele mişcării ecumenice pot fi realizate prin “forme variate de acţiune comună” care trebuie să existe la toate nivelurile de la forurile internaţionale până la membrul de rând al bisericii locale.” Astfel :

–  S-au înfiinţat organizaţii inter-confesionale cu profil social si caritabil: azile de bătrâni, orfelinate, cantine pentru săraci, grădiniţe etc.

–  Se organizează manifestări ecumenice pentru a fi aduşi la un loc membrii obişnuiţi din bisericile locale de diferite confesiuni. Astfel de manifestări sunt marşurile pentru Isus, concerte de muzică religioasă, cruciade evanghelice etc. Săptămânile de rugăciune şi slujirile ecumenice care se fac astăzi nu sunt altceva decât acţiuni care au ca scop formarea unei conştiinţe ecumenice pentru a se ajunge la unificarea tuturor religiilor. Întrunirile de rugăciune sunt fixate în fiecare an, în locaţii diferite, în anul 1998 evenimentul a avut loc la Bucureşti.

–   Din cartea autorului anonim ” Zeul toleranţei şi descreştinarea crestinismului”, aflăm că “sub aspect insultător Consiliul Mondial al Bisericilor acordă ajutoare aşa cum s-a întâmplat cu o Biserică reprezentativă din România, care în anii trecuţi a primit o importantă donaţie în dolari în vederea construirii Institutului Teologic Ecumenic.”

–  Mesajul final al Adunării Ecumenice Europene de la Sibiu, anul 2007, recomandă “formarea şi studiul teologic comun”. Centrul de cercetare Ecumenică din Sibiu se ocupă printre altele şi de finanţarea de doctoranzi ecumenici. Acest centru al cărui scop este “promovarea deschiderii ecumenice în educaţia teologică şi în biserici, are printre activităţi: cursuri şi seminarii ecumenice şi dezvoltarea unei biblioteci ecumenice.

Ca urmare a acestor activităţi bogate a apărut  o terminologie care a dus la crearea unui limbaj necunoscut  înainte, de aici rezultând  chiar  un mod specific de a gândi şi de a pune problemele. Bunăoară expresii ca: pluralism religios sau dogmatic, sincretism religios, comuniune cu derivate multiple – intercomuniune, comuniune totală, comuniune deschisă la toţi, comuniune deschisă reciprocă, intercelebrare, proexistenţă, rugăciuni ecumenice, unitate în diversitate, euharistie ecumenică etc..

Privind retrospectiv am văzut că ecumenismul a căpătat o formă instituţională pe data de 22 august 1948, când a luat fiinţă Consiliul Mondial al Bisericilor. Motivul major declarat al instituţionalizării mişcării ecumenice este eliminarea neajunsurilor unei mărturii împărţite. Pentru realizarea  unităţi dorite s-a trecut la un program de ecumenizare a creştinismului.  S-au declarat scopuri comune (cum ar fi unitatea creştinătăţii în vederea evanghelizării lumii), iar pentru a le concretiza s-au organizat diverse activităţi. Însă, din aceste acţiuni  se conturează destul de limpede şi scopul final nedeclarat, acela de a se ajunge la o doctrină comună pe baza căreia  să se  creeze o  superbiserică mondială care să cuprindă nu numai pe toţi creştinii, ci şi toate religiile lumii (Iudaismul, Islamismul, Hinduismul, Budismul etc.). Acesta este sincretism religios, adică un sâmbure de adevăr (cel mai mic numitor comun) acceptat de toţi, care să ducă la unitate religioasă universală. Sincretism religios înseamnă credinţa că Dumnezeu s-a revelat pe Sine prin Isus, dar şi prin mulţi alţi “maestrii inalţi”, cum ar fi: Lao-Ţâ, Budha, Pitagora, Zoroastru, Moise, Mahomed, Confucius etc. Prin urmare, Biblia nu poate face nici o pretenţie de a fi singura revelaţie a lui Dumnezeu făcută omenirii ci numai una din multele Sale revelaţii. Pe Dumnezeu nu l-ar interesa ce crezi, cât timp eşti sincer. Astfel, toate religiile duc în final la aceeaşi realitate. Nu contează ce drum alegi ca să ajungi la Dumnezeu cât timp îţi urmezi cu fidelitate calea aleasă. Aşadar, n-ar trebui criticate căile alternative Adevărului biblic pe care le aleg unii. Ecumenismul militează pentru pluralism şi diversitate, lipsit de graniţe,  fără  a afirma public vreun adevăr absolut. Lucrul acesta este considerat retrorad, nepoliticos, demodat. Această atitudine este adoptată, din păcate, de tot mai mulţi creştini evanghelici.

Floyd H. Barackman afirmă în “Teologia Creştină Practică”, citându-l pe James D. Murch: “Cineva care a analizat cu atenţie acest conciliu a afirmat că, atât în ce priveşte politica, cât şi practica, a) Consiliul Mondial al Bisericilor a renunţat la autoritatea absolută a Bibliei; b) a respins ideea că omul este pierdut în păcat şi poate fi mântuit numai prin credinţă şi ascultarea de evanghelia creştină; c) a renunţat la elementele de bază ale credinţei creştine; şi d) a stabilit că misiunea Bisericii este să instaureze Împărăţia lui Dumnezeu (o societate răscumpărată).” Cităm din aceeaşi carte: “nu găsim nici un argument biblic care să ne facă să credem că această mişcare ecumenică este de la Domnul. Domnul Isus nu s-a rugat pentru o unitate ritualistă sau sub forma unei organizaţii pentru copiii Săi aşa cum susţine ecumenismul. El s-a rugat pentru unitatea spirituală a poporului Său, unitate care trascende individualitatea personală şi expresia ei prin diferenţe şi preferinţe denominaţionale.Unitatea pentru care s-a rugat Domnul Isus (Ioan 17: 21) nu se realizează prin mecanisme umane, ci prin Dumnezeu şi unirea poporului Său cu Sine (Ioan 14: 9-19; Galateni 3: 27-28; 1Corinteni 10: 17; 12: 13,17). Această unitate este pecetluită de botezul cu Duhul Sfanta”

3. Ce atitudine trebuie să manifeste un copil al lui Dumnezeu, acum când avem de ales între o tolerantă greşit înţeleasă în locul adevărului biblic? Când în numele unităţii se pierd elementele distinctive care ne separă de lume şi de alte religii care “strică  Cuvântul lui Dumnezeu”? Când suntem îndemnaţi (deocamdată) ca să nu contestăm deosebirile doctrinaire şi să nu insistăm pe altceva decât pe simpla afirmaţie a Credinţei în Domnul Isus, lăsând conţinutul specific al ei la bunul plac al fiecăruia? Când evanghelia care este la modă în zilele noastre le dă păcătoşilor o falsă speranţă şi “naşte” o întreagă mulţime de oameni care îşi zic credincioşi, dar a căror viaţă nu a cunoscut o schimbare radicală şi care n-a experimentat o relaţie personală cu Mântuitorul?

Apostolul Pavel îi spune discipolului său Timotei : “…Oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe mulţi şi se vor amăgi pe ei înşişi. Tu rămâi în lucrurile pe care le-ai învăţat şi de care eşti deplin încredinţat, căci ştii de la cine le-ai învăţat” (sublinierea ne aparţine) 2Timotei 3: 13-14

De partea lui, Apostolul Ioan afirmă: “oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos n-are pe Dumnezeu” şi îi îndeamnă pe adevararţii credincioşi: “Ce aţi auzit de la început , aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl.” (2 Ioan v 9; 1 Ioan 2:24)

Iată ce trebuie să facem şi noi astăzi, când creştinitatea se lasă purtată “încolo şi încoace de orice vânt de învăţătura”: să rămânem statornici în învăţătura Evangheliei Vechiului şi Noului Testament validate de prorocii lui Dumnezeu şi de apostolii Domnului Isus Hristos. Să rămânem în lucrurile pe care le-am învăţat, întrucât poartă pecetea unei duble autentificări. “Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu. Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filosofia şi cu o amăgire deşartă …” (Coloseni 2: 6-8).

Avem nevoie de discernământ spiritual  pentru ca să nu fim amăgiţi de făţărnicia  unora, care prin “cuvântări înşelătoare” şi prin “vorbăriile goale şi lumeşti” strecoară  “pe furişi erezii nimicitoare”. Toate credinţele şi practicile din Biserici trebuie testate de Cuvânt. Trebuie să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu să stabilească cu cine să avem părtăşie şi cu cine nu! Amestecul rânduielilor lui Dumenzeu cu ritualurile oamenilor este un mare rău şi un mijloc puternic cu care vrăjmaşul strică mărturia şi curăţia Bisericii lui Hristos pe pământ.

Când vorbim despre o posibilă aderare la o mişcare religioasă, în cazul nostru ecumenismul, trebuie ridicate mai multe obiecţii peste care adevăraţii urmaşi ai lui Hristos nu pot trece. Nu se poate lua în serios asocierea cu nici o grupare religioasă sau biserică care nu subscrie la învăţăturile de bază ale creştinismului biblic ca sursă a credinţei şi practicii creştine. Iată câteva:

a) Numai Scriptura este izvorul crezului nostru. Credinţa adevărată are ca sursă unică de învăţătură Sfânta Scriptură, pe care o consideră în totalitate inspirată verbal de Dumnezeu, fără greşeală şi care reprezintă autoritatea finală în materie de credinţă şi viaţă. În Ea, Dumnezeu se revelează pe Sine Însuşi, planurile Sale pentru mântuirea oamenilor cât şi legile şi principiile după care aşteaptă El să trăiască oamenii.

Adevărata Biserică respinge datina sau tradiţia ca fiind ceva omenesc; aşa după cum a respins-o şi Domnul Isus. Între încheierea Vechiului Testament şi până la venirea Domnului Isus au trecut patru secole, timp în care evreii au adăugat la scrierile sfinte tot felul de comentarii şi interpretări făcute de diferiţi învăţaţi ai Legii. Aceste interpretări rabinice au devenit “datina” sau tradiţia bătrânilor pe care Domnul Isus a catalogat-o ca fiind omenească. “Voi lăsaţi porunca lui Dumnezeu , şi ţineţi datina aşezată de oameni.(…) Aţi desfiinţat frumos porunca lui Dumnezeu ca să ţineţi datina voastră” (Marcu cap.7: 8,9)

Domnul Isus ne spune că Vechiul Testament , care este compus din 39 de cărţi este “porunca lui Dumnezeu” şi “Cuvantul lui Dumnezeu”, iar tot ceea ce s-a adăugat mai târziu la Vechiul Testament este numit de El “porunci omenesti” şi “datina voastra”.

Cum au făcut evreii după încheierea Vechiului Testament, tot aşa au făcut creştinii după încheierea Noului Testament care este compus din 27 de cărţi. Aşa s-a ajuns la botezul copiilor mici care nu au puterea să facă o alegere; la cultul fecioarei Maria ( mariolatrie) care ar putea să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu. La 1Timotei cap2: 5 se spune clar oricui vrea să înţeleagă: “Este un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: omul Isus Hristos (…)”; la apelarea la martiri şi la cei beatificaţi de bisericile istorice ca să ne ducă rugăciunile la Tatăl. Un alt rezultat al tradiţiei omeneşti este închinarea la icoane. După un lung război dus între adepţii icoanelor (iconoduli) şi cei ce refuzau închinarea la ele (iconoclaşti), iconodulii au câştigat şi icoanele au invadat bisericile. Noi nu le acceptăm şi nici nu ne putem ruga şi avea părtăşie cu cei ce se închină icoanelor, pentru că închinarea la icoane este încălcarea unei porunci exprese  a lui Dumnezeu: “Sa nu ai alţi dumnezei afară de Mine, să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi al partulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.”(Exod 20:3-6)

b) O altă învăţătură a Sfintelor Scripturi este Divinitatea Domnului Isus Hristos, inclusiv minunile Lui, moartea Lui, ispăşirea şi învierea Lui în trup, proslăvirea Lui la dreapta Tatălui cât şi a doua Sa venire pentru  ca să-Şi răpească Biserica şi a judeca pe cei păcătoşi. Sunt câteva adevăruri despre Domnul Isus Hristos de la care nu putem să ne abatem:

– Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Co-Creator cu Dumnezeu Tatăl şi Duhul Sfânt, care nu are nici început nici sfârşit. “Cine va mărturisi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” (1Ioan 4: 15); “Cine este celce a birut lumea, dacă nu celce crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5: 15).

– Domnul Isus şi-a lăsat slava pe care a avut-o înainte de întemeierea lumii şi s-a întrupat într-o fecioară, parcurgând toate etapele dezvoltării unei fiinţe umane, de la pruncie până la maturitate: “Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi proroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist de a cărui venirea aţi auzit. El chiar este în lume acum.” (1Ioan 4: 1-3)

–  Domnul Isus a ales de bună voie să ia asupra Lui păcatele neamului omenesc . Scopul primordial al întrupării a fost jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre: şi  nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii omeniri.” (1Ioan 2: 2); “Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui” (Romani 3: 25).

–  Domnul Isus a murit şi a înviat din morţi în trupul Său, iar după patruzeci de zile a fost proslăvit la dreapta Tatălui. Aşa că Omul Isus Hristos mijloceşte pentru noi de la dreapta lui Dumnezeu. “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5: 31); “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2: 8-11). Domnul Isus a fost om deplin, dar şi Dumnezeu deplin. El a întemeiat Biserica, El o zideşte, El este Capul Bisericii şi nu dă această autoritate niciunui om.

– Domnul Isus Hristos se va întoarce să-Şi ia Biserica pe deoparte, iar pe de alta să judece pe locuitorii pământului care L-au respins.”De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos.” (1Petru 1: 13)

c) Apoi, învăţătura despre mântuire ca lucrare supranaturală a regenerării şi justificării prin har, însuşită prin intermediul credinţei.

Faptele nu au rol mântuitor pentru sufletele noastre. Mântuirea se obţine prin credinţa în Domnul Isus, în moartea Sa ispăşitoare şi în învierea Sa. În Epistola sa către Efeseni, Pavel scrie: “căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi: este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2: 8,9); în altă parte scrie: “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” (Tit 3: 5)

Omul nu se poate salva singur pe sine, Păcatul lui este o problemă atât de gravă încât el însuşi nu poate găsi o rezolvare la ea. Păcatul l-a separate pe om de Dumnezeu. Isaia spune: “Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!” (Isaia 59: 1,2)

Mântuirea nu şi-o face omul, ci i-a făcut-o Dumnezeu prin moartea pe Cruce a Fiului Său; acesta este harul lui Dumnezeu care a fost arătat şi care “aduce mântuire pentru toţi oamenii.” (Tit 2: 11). Omul primeşte mântuirea prin credinţă. “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”, apoi sunt născuţi din nou, “nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1: 12,13).

Noi nu suntem de acord cu răstălmăcirea Scripturilor cum că mântuirea şi iertarea păcatelor le acordă Biserică, prin preot, şi nici cu amăgirea că mântuirea s-ar putea obţine prin fapte, prin milostenii sau prin acte de penitenţă.

d) În ceea ce priveşte învăţătura despre părtăşia frăţească, Biblia ne învaţă să fim foarte exigenţi şi selectivi. Ea ne atrage atenţia să luăm seama bine “ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea. Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.” (Evrei 12: 15,16). “V-am scris în epistola mea să n-aveţi nici o legătură cu curvarii.- Însă n-am înţeles cu curvarii lumii acesteia, sau cu cei lacomi de bani sau cu cei hrăpăreţi, sau cu cei ce se închină la idoli, fiindcă atunci ar trebui să ieşiţi din lume. Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice frate, totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau hrăpăreţ; Cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi.” (1 Corinteni 5: 9-11).

Pentru a vedea cât de dăunătoare este alianţa cu cei care s-au lepădat de adevăr mă voi folosi de căteva întâmplări din viaţa a două perosnaje biblice: Iosafat din Vechiul Testament şi apostolul Pavel din Noul Testament.

Iosafat, împăratul lui Iuda, a fost un om temător de Dumnezeu. El “a umblat în cele dintâi căi ale tatălui său David şi n-a căutat pe Baali; căci a alergat la Dumnezeul tatălui său şi a urmat poruncile Lui, fără să facă ce făcea Israel.” (2Cronici 17: 3,4). Datorită credinciosiei sale, Domnul a fost cu el, şi “a întărit domnia în mâinile lui Iosafat.” Cu toate că acest om era supus lui Dumnezeu şi se ferea să facă ce făcea Israel, s-a lăsat amăgit de apostatul Ahab, împăratul lui Israel. La câţiva ani după ce a ajuns împărat, Iosafat a consimţit căsătoria fiului său, Ioram, cu Atalia, o unealtă a celui rău, fiica lui Ahab şi a Izabelei. Astfel demonicul s-a amestecat în lucrarea lui dumnezeu, căutând s-o zădărnicească. Într-o vreme de criză, Satana şi-a activate uneala şi prin ea a omorât tot neamul împărătesc al casei lui Iuda, din care, după Scripturi, trebuia să se nască Şilo, adică Mesia. Numai Dumnezeu, care a vegheat la împlinirea făgăduinţelor Sale, a putut salva situaţia prin Ioşabeat, care a luat pe Ioas, cel mai mic fiu al împăratului Ioram, şi l-a ascuns de “privirile Ataliei” timp de 6 ani  (cf. Gen, 49:10; 2 Cr. 22:10-12).

Într-un alt moment de slăbiciune, Iosafat a făgăduit, fără să întrebe pe Domnul, să pornească împreună cu Ahab război împotrivă sirienilor. În urma acestei alianţe, Iosafat a fost silit de împrejurările create să nu ia aminte la Cuvântul Domnului rostit prin prorocul Mica, iar când prorocul a fost lovit n-a avut tăria să protesteze. Complicitatea cu cei nelegiuiţi ne răpeşte puterea de-a ne împotrivi practicilor lor rele. Din această bătălie dezastruoasă pentru Israel, în care Ahab a fost omorât, Iosafat, care era să-şi piardă viaţă, s-a întors la Ierusalim ruşinat. Când s-a apropiat de cetate, proorocul Iehu l-a întâmpinat cu o aspră mustrare: “Cum de ai ajutat tu pe cel rău şi ai iubit pe cei ce urăsc pe Domnul? Din pricina aceasta este mâniat Domnul pe tine.” (2 Cronici 19:2)

Iosafat a colaborat şi cu Ahazia, fiul lui Ahab, “ca să zidească nişte corăbii”. Despre Ahazia, Biblia ne spune că avea o purtare nelegiuită. Domnul mustră din nou pe Iosafat: “Pentru că te-ai unit cu Ahazia, Domnul îţi nimiceşte lucrarea. Şi corăbiile au fost sfărâmate şi n-au putut să se ducă la Tarsis.” (2 Cronici 20:35-37)

Preţul plătit de Iosafat pentru că s-a aliat  cu cei răi în diferite acţiuni a fost foarte mare: viaţa lui a fost pusă în pericol; a atras mânia lui Dumnezeu asupra lui; a participat pasiv la prigonirea unui adevărat slujitor al lui Dumnezeu (este vorba despre prorocul Mica); a intrat şi în alte alianţe; a contribuit la stricarea morală şi spirituală a fiului său Ioram; a pus în pericol neamul împărătesc; a pus în pericol planul divin de mântuire a omului, deoarece din sămânţa împărătească a lui Iuda trebuia să se nască Isus, Mântuitotul lumii. Aşa a ajuns Iosafat o piedică în calea planurilor lui Dumnezeu.

Orice lucrare va trece prin încercarea focului şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea va fi făcută în unitate cu cei care nesocotesc poruncile Domnului, atunci ea va fi arsă. “Nu vă înşelaţi: Domnul nu se va lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6:7) Dumnezeu nu se uită la faţa omului. Dacă ne vom lăsa înşelaţi de Diavol ca să zidim sufleteşte Biserica în alianţă cu cei ce au făcut din închinare ritualuri şi au căzut în formalism, nu avem garanţia că va folosi cuiva ceea ce lucrăm. Cerul primeşte caractere modelate de Duhul Sfânt, după chipul Domnului Isus, şi nu după chipul veacului acestuia. Nimic întinat şi spurcat nu va intra “pe porţi în cetate”, aşa cum corăbiile lui Iosafat, construite în colaborare cu cel rău, au fost sfărâmate şi n-au ajuns la destinaţie. Înainte de a coopera cu cei ce s-au depărtat de calea Domnului, să te întrebi dacă eşti gata să plăteşti preţul necredincioşiei tale, care poate fi chiar veşnicia.

Pavel a fost trimis printr-o vedenie de noapte în Filipi “cea dintâi cetate dintr-un ţinut al Macedoniei”. O femeie stăpânită de un duh de ghicire s-a luat după Pavel şi după cei ce-l însoţeau când se duceau la locul de rugaciune, şi striga: “Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mantuirii” (Filipeni 16:16-19). Femeia aceasta, unealtă deosebită a lui Satana, aducea mult câştig stăpânilor ei prin ghicire. Diavolul ştia că împărăţia îi fusese invadată de trimişii lui Dumnezeu şi a recurs la metoda amestecului lucrării sale mincinoase cu adevărurile pe care le propovăduiau slujitorii Evangheliei. Recunoscând şi lăudând lucrarea lui Pavel, Satana nu făcea altceva decât s-o eticheteze ca fiind de natură ocultă. O maximă spune: “să nu te bucuri când te laudă cel pe care tu nu-l poţi lăuda.”

Pavel nu a acceptat o mărturisire comună cu duhurile necurate în lucrarea ce-I fusese încredinţată, ci a poruncit duhului de ghicire, în Numele Domnului Isus, să iasă afară din femeia aceea. “Şi a ieşit chiar în ceasul acela” ( Faptele Apostolilor 16:18). În felul acesta, Pavel a făcut o delimitare riguroasă între bine şi rău, între lumină şi întuneric şi între adevăr şi minciună, pentru ca Biserica din Filipi, pe care a înfiinţat-o cu ocazia acelei misiuni, să înveţe să deosebească lucrurile alese. “Pentru ca să fiţi curaţi şi să nu vă poticniţi până în ziua venirii lui Hristos (…) să rămâneţi tari în acelaşi duh şi să luptaţi cu un suflet pentru credinţa Evangheliei (…) cu aceeaşi luptă pe care aţi văzut-o la mine şi pe care auziţi că o duc şi acum.”, le putea scrie el filipenilor ulterior.  (Filipeni 1:10,27,30)

Să avem, deci, vigilenţa lui Pavel şi să spunem hotărât celor apostaţi, care ar vrea să ne târască într-o unitate vinovată, nebiblica : “…nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru; ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit…”(Ezra 4:3), pentru că ei nu au “nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim” (Neemia 2:20).

Să nu ne lăsăm amăgiţi de ofertele generoase ale Diavolului care vrea să desfiinţeze garaniţa adevărului, căutând alianţă cu deşertăciunea lumii, ci “să ţinem calea dârz, în generozitatea dragostei divine, în rigiditatea Adevărului Divin.”