POEM

FARISEI ȘI MARTIRI

Cei consacrați lucrării pe valurile firii,

În albia mocirlei coboară rând pe rând,

Cu rațiuni perfide, sub mantia iubirii

Ascund în închinare a-nchipuirii gând.

_

Acelora ce-n sine nădejdea și-o măsoară

Și-n rugăciuni de formă iau goana după vânt,

Fățarnicele posturi și calea cea ușoară,

Le este închinarea legată de pământ.

_

Când cei ce viitorul îl văd în omenire,

Adună cu grăbire verigile din șanț,

Ei se închină-n forme de falsă convertire,

Legați cu patimi grele și-al lăcomiei lanț.

_

Și toți acei ce-și strigă a darurilor fapte,

Primindu-și răsplătire al buzelor cuvânt,

Ei se închină falnic și scurgerea de șoapte,

Le pare o vestire din vechiul legământ.

_

Privesc spre-nșelăciune, cum i se-așează norii,

Și-n negura de ceață se-neacă orice clar

Și-aștept cu nerăbdare, ca să răsară zorii,

Când umbrele minciunii s-or zbate în zadar.

_

Dar dacă fără viață și fără de căință,

Trăiesc în adormire mormintele de var,

Vor pătimi amarnic a cerului sentință

Va arde tot ce-i zgură al veșniciei jar.

_

De-aceea în trăirea iubirii-nfiorate,

Cu haina pregătită și sufletul curat,

Să mergem înainte, păstrând cu scumpătate

A sfinților credință și Duhul revărsat.

_

Să spunem tuturora de Calea Mântuirii,

Și plată mărturiei de-ar trebui să fim,

Noi fără lepădare, pe pragul nemuririi,

Viața pentru Domnul în pace s-o jertfim.

_

Acum când soarta firii pe veci pecetluită

Se zbate-n așteptare pe-al timpului hotar

Nădejdea noastră vie rămâne neclintită

În Domnul care vine aducător de Har.

Cristian Ionescu