24 februarie 2011 
Pe locuri, fiți gata… scrieți! Despre voi, despre alții, despre ceva, despre nimic… Dar, scrieți! Cu aproximativ douăzeci de ani în urmă, dacă știai că există un animal tehnologic pe nume computer, trebuie că erai un om educat. Știai mai mult decât majoritatea. În câțiva ani, am intrat în iureșul fantomatic al exploziei electronice. La timpul prezent, orice subiect poate fi clarificat (sau, mai degrabă, complicat) cu o simplă bătaie în tastatură. Dintr-o dată, orice lucru la care te gândești (sau nu neapărat te interesează) poate fi accesat instantaneu. Ne întrebăm dacă există ceva despre care să nu aibă habar google. Internet-ul a devenit un ocean de informație. Pe de altă parte, rețeaua virtuală este cel mai eficient formator de opinie. Avem opinii cu privire la ce știm și mai ales cu privire la ceea ce nu prea știm. Încăierarea părerilor noastre beneficiază de luxul faptului că nu… doare. Acest război se poartă într-o lume de catifea în care nu se moare. Sau cel puțin așa credem. Recent, au apărut primele victime. În America, o tânără a fost într-o asemenea măsură batjocorită și copleșită într-un joc internaut încât a colapsat psihic, ajungând la sinucidere. ”Învingătorilor” (o colegă și mama acesteia) nu le venea să creadă că lumea virtuală sângerează de-adevăratelea. Într-o complicitate suspicioasă, jocurile video transmit același mesaj. Întreprinzi o incursiune militară în teritoriul inamic, mitraliezi tot dușmanul, te relaxezi și îți satisfaci legal setea de violență. Dacă… ”mori” o iei de la capăt. Cu nasul lipit de fereastra universului în care poți să-ți faci de cap (crezând că fără consecințe), începi să pierzi discernământul realității pe care o transferi în dimensiunea vânătăilor, rănilor, suferinței și morții de-adevăratelea.
În contextul blogosferei noastre românești și evanghelice, observ apariția aceluiași sindrom. Încet, încet, cu toții devenim ostatecii lui Agamiță Dandanache (dacă nu ați auzit de ”O scrisoare pierdută” de Caragiale, căutați pe… google 🙂 , citiți-o și apoi continuați lectura acestui articol) care te are la mână cu… ”Resboiul”. Comunicarea electronică tinde să devină cea mai formidabilă armă inventată vreodată. La adăpostul inocenței imaginarului (de multe ori anonim), săgeți arzătoare, aducătoare de moarte, șuieră fioros către piepturile noastre vulnerabile. În curând, va deveni imposibil să… ieșim din casă. Exprimarea unor opinii contradictorii degenerează imediat în atacuri personale. Patrule de intervenție survolează fiecare spațiu blogosferic în căutare de platforme. Cineva este oricând disponibil să te dovedească vinovat, greșit, incompetent și rău intenționat. Dacă nu reușește cu argumente pertinente, trece la insulte. Le detestăm dar le citim!
Este datoria noastră să introducem o doză fermă de echilibru în tot acest proces. Să ne susținem cu vehemență punctele de vedere, dar fără să degenerăm într-un circ sângeros, incapacitați sentimental și spiritual. Pentru că lumea în care am intrat este la fel de tragică și dureroasă ca cea pe care (credem că) o părăsim atunci când batem de zor degetele pe claviatura acestei simfonii a imaginației.
Undeva, simt că cineva scrie un cod de decență al acestei lumi. O lume care are nevoie de niște rânduieli de bun simț. Puteți să vă grăbiți un pic? Vă rugăm… până nu e prea târziu!
POPAS PENTRU SUFLET 
Nu merge siteul Resurse crestine !
Stie cineva de ce ?
A fost dat jos de hackeri sau e defectiune tehnica ?
Nu stiu. Voi verifica prin email cu admin.
Iarasi aveti dreptate Frate Cristi.Pentru a cata oara?Si totusi,bloggerul are capacitatea de a nu aproba unele comentarii care pot aduce daune.
Adevărat. Recent, se făceau presiuni asupra mea să public știrea că în curând va apărea un blog care dorește să își asume un rol EXTREM în cadrul evanghelic. Nu am făcut-o atrăgându-mi epitete de instrument de cenzură. Akteori, oamenii încearcă să-și toarne conflictele personale în spațiul public, răzbunându-se pe cei care le-ar fi făcut vreun rău. Nu este ușor să împaci statutul de forum public cu responsabilitatea de a-i păstra decența.
Domnule pastor Cristian Ionescu,
Sînt de acord că „este datoria noastră să introducem o doză fermă de echilibru în tot acest proces” de blogging evanghelic românesc.
Dar oare cum? De cîțiva ani sînt implicat în introducerea de „doză fermă de echilibru”. Am multe de spus și de… tăcut.
Salut, oricum, o astfel de inițiativă din partea unui pastor evanghelic, dar deocamdată sînt sceptic în ceea ce privește modul de conlucrare în prepararea dozei și administrarea ei.
Orice bun evanghelic asta face: o ia de la capăt, inventează gaura la macaroană.
De ce să piardă timp și energie în colaborări necesare, în acumularea de informații și în solidarități „inutile”?
Domnule Alin Cristea,
am intrat în această lume de câteva luni. Pe zi ce trece îmi dau seama că dacă doi, trei bloggeri mai proeminenți (cu oarecare vechime și statut) ar introduce un sistem de evaluare pe care să îl cunoască toți ceilalți, lucrurile s-ar simplifica. Apar prea multe știri neverificate, scandaloase și dăunătoare. Ele oricum vor apărea, dar cel puțin vom ști în ce categorie să clasificăm asemenea pagini. În America (și nu știu dacă nu cumva și în România) ziarele și canalele de TV au de ales între statutul de instituție serioasă sau tabloiduri de scandal. Vă imaginați că publicul se desparte și el în două. Dar, fiecare știe cine este.
Toți avem de corectat câte ceva în stilul și substanța argumentelor noastre. Hai să începem ”să pierdem timp și energie ȘI în colaborări necesare…”
Poate vor deveni colaborări utile!
Dragă Alin, cred că iniţiativa pastorului Cristian Ionescu este lăudabilă, şi dacă privesc în blogosferă ca un începător (nu am decât puţin peste un an) eu cred că tu eşti o „voce” autorizată care ai putea da tonul acestei doze ferme de echilibru, şi eu sunt unul care mă voi încolona în urma ta şi te voi susţine. Cred că în asentimentul met u este şi fratele păstor.
Să auzim numai de bine!