CRIZA DE LA MIJLOCUL VIEȚII

Ca să clarific de la început, nu am trecut prin criza de la mijlocul vieții. Probabil, nu am ajuns încă acolo 🙂 . Dar de știut, știu ce este. Știu pentru că am văzut la alții. Cum se manifestă? În multe, foarte multe feluri. Dar în toate cazurile, ne-cazul este același: ne pare rău că îmbătrânim. La generațiile în curs, se pare că această perioadă nu se mai termină.

În urmă cu ceva timp, un om deosebit de cunoscut în tagma psihologilor americani, autor de cărți inovatoare în acest domeniu, îmi povestea o întâmplare din familia lui. Cu mai mulți ani în urmă, într-o duminică dimineața, pe când se pregătea să meargă cu familia la biserică, fiica sa, la vârsta adolescenței, a coborât din dormitorul ei gata de plecare. Avea părul vopsit în câteva culori stridente, buzele vineții, unghiile vopsite negru și câteva lanțuri… aruncate în jurul gâtului. Îngrozitor! Tatăl, exasperat după multele și îndelungatele discuții zadarnice, se îndreaptă spre ea și, cu mare dezamăgire, o întreabă: ”Fata mea dragă, și astăzi o să mă faci de râs în fața întregii biserici. Mă rog, nu e prima dată. Am totuși o întrebare, tu așa ai să vii cu mine și peste cinci ani?” Fata, cu un aer șugubăț, bufnește în râs: ”Stai liniștit tati! Bineînțeles că nu! Dar acum, trec și eu printr-o fază 🙂 …” (I am going through a stage!)

Așa se întâmplă și la… jumătatea vieții. Numai că, așa cum spuneam, durează mai mult. Faza asta are mai multe faze. Și la femei și la bărbați. Dintr-o dată, tencuiala se îngroașă direct proporțional cu adâncimea ridurilor, apar ciocuri, smocuri, ciuni-perciuni, operații… estetice 🙂 , coafuri botanice, vopsituri de păr (și la femei și la bărbați) care la soare arată ca o pădure tropicală, toalete care plesnesc în forță, diete amar-nice, aoleu!!! Unii, tot ce nu și-au putut permite la tinerețe, încearcă acum (înainte să urce omu’ în cărucior, să vadă și el cum e cu motocicleta 🙂 ). Mofturi! Din nefericire, această criză îmbracă și forme de imoralitate, dar nu acesta este subiectul pe care doresc să-l abordez. Cu aceștia gluma devine serioasă.

Întrebarea mea este, chiar nu mai știm să îmbătrânim? Îmi aduc aminte de moșii și babele noastre de pe vremuri. Frumoși erau! Simpli, zbârciți, albiți, ele îmbrobodite, ei dez-firați, și unii și alții cocoșați, dar frumoși. La o anumită vârstă ai șansa să fii un bătrân natural și frumos sau o mumie! Depinde cum începi… pe la jumătatea vieții!

În mod normal, ceea ce ar trebui să ne dea echilibru în această privință, este pur și simplu spiritul bazic de demnitate umană. Dacă nu îl (mai) avem, poate o doză mărită de pocăință și spiritualitate ne ajută. Altfel, ne facem de râs!