HOLOCAUST: O ISTORIE PERPETUĂ, UN CONT DESCHIS, O PLOAIE DE LACRIMI DUREROASE (JURNAL DE CĂLĂTORIE – 2)

Ieri, am fost în multe locuri. Am luat-o disdedimineață, știți proverbul ”cine se scoală devreme… cască toată ziua”. Să recapitulăm:

Mai întâi am mers la Zidul Plângerii să observăm procesiunile evreești de îmbărbătare (literală) a băieților. Pentru copiii (de parte bărbătească) de aici este un act unic pe care nu au cum să-l uite vreodată. Îmbrăcați în haine de sărbătoare, familia și prietenii îl conduc pe băiat până la zidul rămas de pe vremea templului lui Irod (și subteran o secțiune a zidului original) unde are loc ritualul. Femeile sunt într-o secțiune separată, urcate pe scaune și privind scena peste gard, cu emoții manifestate gălăgios.

Spre prânz, am plecat spre Hebron, una dintre zonele ”fierbinți” din teritoriul palestinian. Am dorit să vizităm faimoasa fabrică de sticlă și mormintele patriarhilor. Experiența nu a fost prea plăcută (mai ales pentru surori care, care pentru a intra în partea musulmană a mausoleului au trebuit să îmbrace niște halate foarte interesante 🙂 ) deoarece am fost agasați de vânzătorii ambulanți exact ca în Egipt, doar că un pic mai agresivi! Cum au înțeles că suntem veniți din America (ni s-a spus că turismul în acea zonă a ajuns aproape la zero, ceea ce ne-a îngrijorat puțin… mai mult 🙂 ) ne-au și tăbărât. După ce am văzut memorialele clădite deasupra locului tradițional recunoscut ca fiind peștera Macpela în moschee (trebuie să recunosc faptul că au fost extrem de amabili), am ocolit toată construcția pentru a intra în zona evreească (deși accesul putea fi pe scurtătură în câteva secunde…). Ura dintre cele două popoare este vădită. La ieșire, am servit masa într-un restaurant evreesc a cărui proprietăreasă era venită în anii 60 din România și care cunoștea perfect limba română. Când am ieșit din Hebron, capitala primilor șapte ani de domnie ai împăratului David, am răsuflat ușurați…

În partea a doua a zilei am vizitat două muzee. Mai întâi am mers să vedem manuscrisele de la Qumran și, mai ales, faimosul transcript al profetului Isaia. În același muzeu, am putut survola celebra machetă (la scara de 1:50) a Ierusalimului în vremea Domnului Isus. Dimensiunea acestei machete este cam suprafața unei case de mărime medie. Impecabil!

De acolo, am poposit câteva ceasuri (care au trecut în câteva clipe) la Muzeulu Holocaustului. Ghidul nostru (pe nume Vica) ne-a impresionat prin prezentarea sobră dar emoțională, profesională dar intimă a marii drame a națiunii Israel în timpul celui de-al doilea război mondial. Am parcurs secțiune după secțiune, imagine după imagine, prezentare după prezentare, într-un iureș emoțional greu de imaginat. Furie, uimire, adâncă durere, iar furie, iar nedumerire și din nou zdrobire…

Dincolo de Planul și economia Divină a evenimentelor, am asistat (nu pe viu, dar foarte aproape) la cel mai catastrofal abis al dezumanizării demonice a rasei umane întruchipată în nazismul german. Ieșirea din muzeu ne-a scos sub cerul liber, sub o ploaie de boabe grele, aproape torențială. Ne-am refugiat cât mai repede în autobuz, dar nu am putut evita simbolismul înlăcrimat al celei mai mari tragedii din istoria umanității.

În drum spre hotel, șoferul ne-a anunțat la un moment dat că suntem la doi kilometri de locul unde a explodat bomba chiar în ziua sosirii noastre în Ierusalim. Chiar atunci eram opriți la un semafor înconjurați de autobuze de transport în comun…

Încercând să aștern aceste câteva rânduri despre experiențele zilei, nu pot să nu revin la istoria poporului evreu, un holocaust perpetuu în care, mă tem, ultimele pagini nu s-au scris încă…

Șalom! Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului!