4 mai 2011 
De la 4 Noiembrie, 2010 au trecut 6 luni de trai blogosferic. Sincer, auzisem mai demult de așa ceva dar nu mi-a atras atenția. Apariția blogului Răscumpărarea memoriei a schimbat pentru mine totul. Am constatat că o mulțime de oameni au posibilitatea să-și exprime punctele de vedere, să observe ce gândesc alții, să-și dezvolte un spirit de gândire dinamic, într-un spațiu formativ. Am intrat pe pagina de informații de la WordPress, dar m-am împotmolit după câteva mișcări (recunosc, am o problemă cu instrucțiunile 🙂 ). Pe urmă a apărut Pași spre lumină, blogul pastorului Petru Lascău, punându-mă la copt cu capacitatea sa de a îmbrățișa tehnologia mai aprig decât mine. Mi-am zis, acum ori niciodată, și uite așa luă ființă popasul 🙂 .
Am studiat blogurile (celelalte 😀 ) deja existente și am observat câteva lucruri:
- Toată lumea condamnă atacurile și conflictele internaute, dar scandalurile adună cele mai multe accesări.
- Titlul unui articol poate atrage mai mulți cititori decât conținutul propriuzis.
- ”Dialogul” contradictoriu este purtat într-un iureș de mușcături scurte (sarcasmul este gustat cu sadism).
- Mulți comentatori condamnă pe bloguri ”timpul prețios risipit (de alții 😀 )… pe bloguri”.
- Unii, tot ei mușcă și tot ei țipă de durere!
- Ca și la buletinele de știri, chestiunile arzătoare la ordinea zilei sunt abordate instantaneu pe mai toate blogurile. Cu iz personalizat, bineînțeles.
- Nimănui nu-i pasă de clasamente ( 🙂 ), dar toți trag cu ochiul pe furiș. Cum sare vreunul prea sus, l-ai atacat și te trage după el…
- Este foarte clar: cu excepția unor clarificări pe teme de controversă, nimănui nu-i trebuie teologie prea grea pe bloguri.
- Cu unii nu o scoți la capăt: fie recurg la vulgarități, fie încearcă să-ți închidă gura subversiv (cel mai la modă argument este: domnule pastor, treci la turmă și nu-ți pierde timpul pe blog 🙂 ), fie te atacă pe alte bloguri.
- Comentariile sunt foarte greu de moderat. Dacă le tai sau le ciuntești, nu permiți dialogul liber, dacă le lași cum vin, te acuză unii că ești mahala (uneori aceiași comentatori care, nu cumva să le editezi vreun mesaj).
Atunci de ce am deschis și voi continua blogul? Ceea ce am scris mai sus, reprezintă doar o fracțiune (infimă) din ceea ce înseamnă cu adevărat blogosfera. În aceste șase luni, am învățat să gândesc mai accelerat, să anticipez mai bine reacțiile oamenilor și să dezvolt capacitatea de a administra unele contradicții, încercând (măcar 🙂 ) să păstrez un mediu cât de cât obiectiv. Disciplina de a scrie zilnic este o altă performanță. Un blog unde postările sunt sporadice devine în scurt timp o cometă rătăcitoare. Un alt aspect demn de subliniat este capacitatea de a încadra activitatea blogului în programul celorlalte responsabilități (familia, slujba). Faptul că mă descurc cu puține ore de somn ajută. Pe de altă parte, iphone-ul cu posibilitatea de a modera comentariile și a răspunde instantaneu ajută foarte mult. Dacă aș cumula toate minutele investite în activitatea blogului, timpul total folosit în acest scop nu depășește în medie o oră (poate din când în când și jumătate) pe zi. Sunt zile în care profit de un program mai lejer și, dacă merge inspirația 🙂 , scriu 4,5 articole cărora le programez apariția. Când apare ceva care merită atenția, atunci adaug o postare specială.
Așadar, la șase luni de funcționare constantă, Popas pentru suflet are:
- 217 postări
- peste 3,300 de comentarii
- peste 346,000 de accesări
Sunt recunoscător tuturor înaintașilor mei de la care am avut multe de învățat (din mers 🙂 ). Mulțumesc cititorilor care au întreținut rațiunea de a exista a acestui blog. Un deosebit cuvânt de apreciere comentatorilor (chiar criticilor) și autorilor cărora le-am publicat articole. După cum arată lucrurile la ora actuală, mergem înainte!
POPAS PENTRU SUFLET 
Domnule pastor Cristian Ionescu,
Eu încă din 20 ianuarie 2008 vă așteptam, și pe dumneavoastră și pe Petru Lascău și pe Vasilică Croitor, să apăreți în blogosfera evanghelică:
http://rotundu.wordpress.com/2008/01/20/turul-blogurilor-20-ianuarie-2008-sau-pe-cine-sa-mai-asteptam-in-blogosfera
Din lista respectivă, încă cîțiva și-au făcut, de atunci, blog: Samuil Mitra, Cătălin Lata, Iacob Coman, Mihai Chiriguț, Cătălin Dupu.
Atunci l-am uitat pe Florin Ianovici, dar cînd a apărut, am scris că dacă Florin Ianovici și-a făcut blog atunci există o (cît de) mică speranță să-și facă, cîndva, și Vladimir Pustan.
Acum vreo 2 ani l-am întrebat pe Cireșar, la Casa de cultură din Oradea (cînd am stat în picioare 2 ore și jumătate, vai de spatele meu, că avea, vreo 110 kg atunci, acum 120): Cînd îți faci blog:
Zis-a Pustanul, arătînd spre sala, din care tinerii plecau, după conferință: „Ăsta e blogul meu!”
Da, dar după astea 3 ore, tinerii pleacă și tare ar vrea să mai citească cîte ceva pe Internet scris de Vladimir Pustan, am spus.
Așadar, s-aveți spor la blogging!
Eu, precum am promis și altora, voi fi pe-acilea… 🙂
Dacă nu, pe dincolo… 🙂
Chestiunile pe care le-ați ridicat ar merita o dezbatere mai amplă, mai mult mai puțin „frățește”.
Deocamdată, mă limitez să spun că așa cum predicare implică exercițiu homiletic (și ORATORIC), tot așa administrarea unui blog implică… blogging.
Nu toți sîntem Marius Cruceru (care și dacă ar scrie despre cum a sforăit azi noapte vecinul tot ar avea o vizibilitate imensă în blogosferă, și nu doar evanghelică), așa că trebuie să muncim mult mai mult…
Într-un fel, nutresc compasiune pentru pastorii-bloggeri. Pentru ei bloggingul poate fi mult mai epuizant decît predicile sau vizitele pastorale.
Chestiunea cu scandalurile din blogsfera evanghelică e ceva mai… complexă.
Poate, cîndva, voi aborda chestiunea plecînd de la cele menționate de dumneavoastră.
Cîndva? Peste 3 minute?… 🙂
Domnule Alin Cristea,
Multumesc pentru urare.
Realitatea este cã vechimea în blogosferã conteazã. Mai ales cea din vremurile de început când participarea evanghelicã nu oferea multe alternative. Apoi, sã nu uitãm cã pe mãsurã ce creste numãrul de bloguri evanghelice, baza de cititori creste si ea, desi nu exponential.
Practic, pentru mine, blogul este un instrument prin care pot contribui la formarea opiniei comunitare si chiar nationale într-o micã mãsurã. Reprezint un set de valori si principii care, prin acest intermediu, au loc în forumul de dezbatere a opiniilor. O participare cât mai bogatã în spatiul evanghelic al blogosferei, chiar dacã dilueazã într-o mãsurã vizibilitatea noastrã, este beneficã deoarece lãrgeste cercul dezbaterilor noastre (chiar dacã, uneori 🙂 tendentioase) si ne dã relevantã ca grup.
Vã doresc toate cele bune!
http://suceavaevanghelica.wordpress.com/2011/05/04/pastori-penticostali-in-blogosfera-evanghelica/
Interesanta analiza si binevenit acest mic popas de numarare a bobocilor.
Daca ati supravietuit pina acum… ce mai, sinteti blogger cu diploma (ati absolvit The Blogosphere’s School of Hard Knocks… no more rookie after 6 months :)).
Dupa cum a lasat sa se inteleaga mai sus si unul din profesorii scolii respective (and a gifted “knocker”, I might add :)) nu e deloc usor sa fii blogger, mai ales daca pastoresti o biserica romaneasca.
Nu cred ca e “big deal” pentru un pastor American sa-si faca blog, dar pentru un pastor roman – care, pe linga indatorile normale ale unui pastor, trebuie mereu sa lupte si sa SUPRAVIETUIASCA intrigilor de tot felul, tipice unei biserici romanesti – a mai avea chef si timp pentru un blog, e un lucru de admirat.
Maestre, tu toate le stii 😉 … bine de tot!
:)!
Cind eram copil prostut si vedeam un popa de-al nostru ca are diplomat…imediat il credeam mai scolit, si mai destept decit altii.
Astazi insa stiu ca desteptaciunea nu sta in a avea, ci in A FI diplomat:)
In alta ordine de idei, gasesc foarte relevant titlul unei recente postari dintr-o ograda vecina: “Păcatele majore ale românilor: egoismul și lipsa de solidaritate” (mi-am permis sa dau o raita pe acolo fiindca, oricum, gazda nu era acasa: mai nou joaca in deplasare :))
Mda, cred ca diagnosticul respectiv e valabil si in diaspora…
si oriunde se vor strange
doi-trei romani, frati de sange,
ca sa cinte impreuna:
“Hai sa dam mina cu mina”…
Am citit toate postările de pănă acum, cel puţin nu îmi amintesc să fi scăpat ceva. Au fost frumoase, antrenante, unele picante şi decente.
Felicitări!
Îţi doresc „La multe luni!”, încă pe atâtea, ca apoi să îţi urăm „La mulţi ani!”
M-am uitat la numărul accesărilor, hmmm…îţi doresc câte un dolar de fiecare.