VINERI, 10 IUNIE, 2011 – 7 PM: EVANGHELIZARE LA ELIM, CHICAGO

În continuarea sărbătorii aniversare a Bisericii Elim, astăzi ne vizitează Biserica Emanuel împreună cu pastorul Ionel Pintilei și Corul bărbătesc. Invitat special este și pastorul Cornel Avram de la Biserica Happy Valley, Arizona.

Serviciul este transmis în direct de la 7 seara (ora Chicago) pe pagina de LIVE de la www.elimro.com.

About Cristian Ionescu

Pastor Elim Romanian Pentecostal Church Chicago, USA

3 răspunsuri sa “VINERI, 10 IUNIE, 2011 – 7 PM: EVANGHELIZARE LA ELIM, CHICAGO”

  1. Cea mai arzătoare nevoie a bisericii în acest moment este nevoia de oameni – felul potrivit de oameni, oameni îndrăzneţi. Se vorbeşte că e nevoie de trezire, că e nevoie de un nou botez cu Duhul Sfânt –şi Dumnezeu ştie că trebuie să le avem pe ambele- dar Dumnezeu nu-i trezeşte pe şoareci. El nu umple iepurii cu Duhul Sfânt.

    Tânjim după oameni care se simt gata să se jertfească în războiul sufletului, pentru că au murit deja faţă de momelile acestei lumi. Astfel de oameni vor fi liberi de impulsurile care-i controlează pe cei mai slabi. Ei nu vor fi împinşi de la spate să facă un lucru sau altul prin forţa împrejurărilor. Singura lor obligaţie va veni din interior –sau de deasupra.

    Acest fel de libertate este necesar dacă dorim să avem din nou la amvoane prooroci şi nu mascote. Aceşti oameni liberi vor sluji lui Dumnezeu şi omenirii din motive mult prea înalte pentru a fi înţelese de alaiurile de enoriaşi care astăzi fac naveta la biserici. Ei nu vor lua hotărâri bazate pe teamă, nu vor întreprinde nimic din dorinţa de a plăcea, nu vor accepta să slujească din considerente financiare, nu vor înfăptui acte religioase din pur obicei şi nu se vor lăsa influenţati de iubirea de publicitate sau de dorinţa după reputaţie.

    Multe lucruri pe care le face biserica astăzi –şi chiar biserica evanghelică- le face pentru că îi e teamă să nu le lase nefăcute. Asociaţiile creştine întreprind anumite proiecte din motive nu mai înalte decât faptul că au fost speriate şi manipulate în acest sens. Ele spionează, din frică, cu urechea lipită de pământ şi ajung să creadă –sau să se teamă- că lumea aşteaptă cutare sau cutare lucru din partea lor, aşa că exact asta vor începe să facă în următoarea dimineaţă de luni, cu toate trâmbiţele şi surlele zelului şi pioşeniei. Dar presiunea opiniei publice e cea care îi numeşte pe aceştia profeţi, şi nu glasul Domnului.

    Adevărata biserică niciodată nu a sondat aşteptările publicului înainte de a-şi lansa cruciadele. Conducătorii săi aflau ce să facă de la Dumnezeu şi mergeau înainte total independent de susţinerea populară sau de absenţa acesteia. Ei cunoşteau voia Domnului şi o împlineau, iar poporul îi urma –uneori către biruinţă, dar cel mai adesea având de înfruntat insultele şi persecuţia publică- iar răsplata lor suficientă era satisfacţia de a fi drepţi într-o lume nedreaptă.

    O altă caracteristică a adevăratului profet este dragostea. Omul liber, care a învăţat să audă vocea lui Dumnezeu şi a îndrăznit s-o asculte, a simţit povara morală care a frânt inimile proorocilor Vechiului Testament, care a zdrobit sufletul Domnului nostru Isus Hristos şi a stors râuri de lacrimi din ochii apostolilor.

    Omul liber nu a fost niciodată un tiran religios şi nici nu a căutat să facă pe stăpânul cu moştenirea lui Dumnezeu. Doar teama şi lipsa siguranţei de sine i-a determinat pe unii să-i oprime pe cei din jurul lor. Au avut anumite interese de apărat, au avut să-şi asigure o anumită poziţie, aşa încât au cerut supunere de la cei care-i urmau, ca garanţie a propriei lor siguranţe. Dar omul liber –niciodată. El nu are nimic de apărat, nici o ambiţie de urmărit şi nici un duşman de care să se teamă. Din acest motiv, el e complet lipsit de griji în privinţa statutului său printre oameni. Dacă aceştia îl urmează –foarte bine; dacă nu, el nu pierde nimic din ce-i e scump. Dar, fie că e acceptat, fie că e respins, el va continua să-şi iubească oamenii cu o dragoste devotată şi sinceră, şi doar moartea va putea reduce la tăcere mijlocirile lui iubitoare pentru ei.

    Da, dacă vrem să rămână viu creştinismul evanghelic, trebuie să facem rost de oameni –de felul potrivit de oameni. Trebuie să-i respingem pe nevolnicii care nu îndrăznesc să-şi ridice glasul şi trebuie să căutăm, în rugăciune şi cu multă smerenie, venirea unor oameni făcuţi din aluatul profeţilor şi martirilor. Dumnezeu va auzi strigătele poporului Său, după cum a auzit strigătul lui Israel în Egipt, şi va trimite izbăvirea, trimiţând izbăvitori. Aceasta e calea Lui.

    Iar când izbăvitorii vor veni –reformatorii, capii trezirilor, proorocii- aceştia vor fi oameni ai lui Dumnezeu şi oameni ai curajului. Ei vor avea pe Dumnezeu de partea lor, pentru că vor avea grijă să rămână de partea lui Dumnezeu. Vor colabora cu Hristos şi vor fi instrumente în mâinile Duhului Sfânt. Aceşti oameni vor fi într-adevăr botezaţi cu Duhul şi, prin truda lor, El va boteza şi pe alţii şi va trimite mult-întârziata trezire.

  2. ,,De obicei, când Dumnezeu intenţionează să binecuvinteze într-un mod deosebit o biserică, va începe astfel:două sau trei persoane vor fi profund îngrijorate din cauza stării spirituale a bisericii şi vor fi atât de tulburate, încât se vor chinui sufleteşte.
    ,,Poate că aceste persoane n-au cunoştinţă despre durerea lor comună, dar încep să se roage cu o dorinţă înflăcărată şi cu o stăruinţă neobosită. O dorinţă fierbinte de a vedea biserica înviorată pune stăpânire pe inima lor. Se gândesc la aceasta mergând la culcare. Devine visul lor.Visează cu ochii deschişi pe stradă. Problema aceasta îi macină tot timpul. Devine pentru ei o grea povară şi simt o durere continuă în inimă pentru păcătoşii care pier în păcatele lor. Ei suferă durerile naşterii pentru sufletele oamenilor…

    ,,Doamne, dă-mi o duzină de oameni ai rugăciunii stăruitoare şi iubitori de suflete şi, prin harul Tău, voi zgudui America de la un capăt la altul…
    ,,Lucrarea lui Dumnezeu ar continua şi fără marea ceată de creştini pe care o constituiţi voi. Mulţi dintre voi nu fac altceva decât să împiedice marşul oştirii lui Dumnezeu. Daţi-mi o duzină de oameni ca leii şi ca mieii, oameni care să ardă de o dragoste intensă pentru Cristos şi pentru sufletele oamenilor şi nimic nu va fi imposibil pentru credinţa lor…

    ,,Cine sunt cei care împiedică lucrarea?Vă spun eu. Orice creştin lumesc împiedică înaintarea Evangheliei. Orice membru al bisericii care trăieşte în păcate ascunse, care tolerează în inima sa orice lucru despre care ştie că este rău, care nu urmăreşte cu toată inima sfinţirea personală, orice asemenea om este- atâta timp cât face aceste lucruri-o piedică pentru lucrarea Duhului Sfânt.
    ,,Fiţi curaţi, voi toţi care purtaţi vasele Domnului,căci atâta timp cât păstrăm în inimă o întinăciune cunoscută, stingem Duhul Domnului. El nu poate lucra printre noi atâta timp cât tolerăm în mod conştient vreun păcat în viaţa noastră.

    ,,Nu mă refer acum la încălcarea flagrantă a Celor Zece Porunci, însă includ aici şi spiritul lumesc-grija pentru lucrurile firii pământeşti, lipsa de interes pentru cele spirituale:având suficient har să ne faci să credem că eşti creştin, dar insuficient să ne-o dovedeşti;având ici şi colo câte un măr zbârcit pe vârfurile crengilor, dar nu prea multă roadă; la aceasta mă refer, la această sterilitate parţială, insuficientă pentru a o condamna, dar suficientă pentru a opri binecuvântarea-iată ce împiedică trezirea şi dezvoltarea bisericii.

    ,,Unii dintre voi, care vă numiţi creştini, nu puneţi umărul la jug. Şi astfel, noi ceilalţi trebuie să muncim mai din greu, iar lucrul cel mai rău dintre toate este că trebuie să vă tragem şi pe voi. Pe lângă faptul că nu sporiţi puterile celor ce vă trag, voi creşteţi greutatea care trebuie trasă.
    ,,Oh, vă implor în numele sudorii de sânge şi al rănilor Mântuitorului, pe voi, ucenici ai lui Cristos, fiţi în clocot, pentru ca Numele Domnului să fie cunoscut şi iubit printre oameni prin viaţa voastră, prin mărturia voastră înflăcărată şi prin eforturile agonizante ale bisericii creştine.”

    ,,Simt din ce în ce mai mult, de fiecare dată când vorbesc la diverse întruniri, că poţi avea un creştin foarte serios, un bărbat evlavios sau o femeie cucernică, însă viaţa lor ar fi cu mult sub nivelul la care ar putea s-o ducă Dumnezeu, dacă ei n-ar aştepta ca Duhul Sfânt să le ia fiinţa lor în stăpânire. Fraţi creştini, vă invit să deveniţi nişte mijlocitori înfocaţi! Vreau să vă implor, pentru nevoile Americii cu milioanele ei de oameni şi pentru nevoile bisericii lui Cristos, vai ,vai, cu mulţimile ei de credincioşi cu numele, creştini cu jumătate de inimă-nu vreţi să mijlociţi în rugăciune? Nu vreţi să vă lepădati de voi înşivă ca să călcaţi pe urmele lui Cristos şi să deveniţi izvoare de binecuvântare pentru această lume isotvită?

    O, veniţi şi lăsaţi ca Duhul Sfânt să vă posede în întregime astăzi, şi apoi El vă va învăţa cum să vă rugaţi.”

  3. Pentru a-i încuraja pe cei care ar dori să se angajeze în această ascensiune, aş vrea să vă mai dau câteva exemple de învingători.

    Aflat în închisoare pentru a cincea oară, păstorul baptist rus P.Rumatcik scria, din fundul celulei sale, aceste cuvinte de încurajare:,,Cu El, cu Stăpânul preaiubit, mi-e bine oriunde. Cu El, am lumină până şi în bezna din carceră. I-am cerut Domnului să mă trimită acolo unde este nevoie de mine, nu unde e viaţa mai uşoară. Acolo unde pot să aduc roadă. Iată vocaţia mea.” Dacă tot fac caz de relaţiile noastre cu lumea comunistă, liderii de biserică ar trebui să se întrebe de ce am sta cu mâinile în sân când comuniştii aruncă în temniţă fraţi de-ai noştri.

    Un alt creştin, deţinut în Rusia, a trimis o scrisoare emoţionantă:,,Meditez la cuvintele lui Isus:(Ioan 3:16).Stau aici între criminali.E un eufemism să spui că oamenii pot ajunge ca animalele. Animalele nu au păcat. Oamenii din jurul meu au atins adâncimi satanice de rătăcire pe care animalele nu le cunosc. Ar fi mai usor să trăieşti într-un grajd decât printre criminali. Fiecare cuvânt pe care ei îl pronunţă e murdar, fiecare gest e ticălos.(Rom.3:13-14). Dar dincolo de toate acestea, străluceşte dragostea lui Dumnezeu. Oricine crede-chiar şi astfel de oameni-poate avea viaţa veşnică. Dumnezeu m-a trimis în închisoare ca să le aduc această veste bună.”

    În Cuba, Armando Valladares, despre care am mai vorbit, a fost arestat la vârsta de 23 de ani, judecat rapid şi condamnat la 30 de ani de închisoare. Timp de 22 de ani a îndurat torturi înfiorătoare, dar a rămas creştin. Până la urmă a reuşit să emigreze în Statele Unite. De acolo scria cât de trădat s-a simţit când a văzut că liderii religioşi din Vest militau pentru dezarmare în loc să-i apere pe creştinii persecutaţi şi torturaţi de comunişti. Iată un fragment: ,,În acei ani, ca să ne demoralizeze şi să ne determine să abandonăm credinţa creştină, propagandiştii comunişti din Cuba recurgeau fără încetare la declaraţiile de susţinere a revoluţiei cubaneze, declaraţii făcute de reprezentanţii unor biserici creştine din Vest. Ori de câte ori un pamflet anticubanez apărea în Statele Unite, se găsea un pastor să scrie în apărarea dictaturii lui Castro; noi primeam traducerea articolului. Pentru deţinuţii creştini, experienţa aceasta era mai supărătoare decât bătaia sau foamea. Noi ne aşteptam la un gest de solidaritate din partea fraţilor noştri în Christos, care însă, spre uimirea noastră, a venit tocmai din partea călăilor. A fi creştin în astfel de împrejurări înseamnă să nu-ţi urăşi torţionarii. Aveam nevoie să cred că suferinţa îşi are raţiunea sa de a fi, căci dacă renunţi la valorile morale şi religioase sau te laşi sechestrat de ură şi răzbunare, viaţa îşi pierde sensul. Aş adăuga că această experienţă nu a fost numai a mea, am văzut zeci de creştini suferind şi murind; ca şi mine ei au încercat să-şi păstreze demnitatea şi libertatea spirituală, care trec dincolo de mizerie şi suferinţă.

    Îmi amintesc cu emoţie de Gerardo Gonzalez, un predicator protestant care ştia pe de rost lungi pasaje biblice, le copia cu mâna şi le împărtăşea cu fraţii în credinţă. Nu voi uita niciodată pe acest om pe care îl numeam toţi . În timpul faimosului masacru din închisoarea Bonatio, el s-a pus în faţa mitralierei ca să-i salveze pe deţinuţii care urmau să fie seceraţi de gloanţe. Înainte de moarte, Gerardo a repetat cuvintele lui Isus de pe cruce: ,,Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” .Mult timp după ce sângele se închegase, noi ne luptam încă în conştiinţele noastre ca să obţinem un lucru greu, dar minunat: puterea de a ne ierta duşmanii.”

    În închisoarea La Cabana (loc supranumit,,fabrica de văduve”), Valladares trăia împreună cu alţi 350 de deţinuţi într-o hrubă întunecoasă şi umedă prevăzută să adăpostească maximum 30 de persoane. Dormeau pe rând pe nişte paturi mizerabile din paie, pline de ploşniţe şi păduchi. Muştele bâzâiau peste tot, atrase de hârdăul cu murdărie care dădea pe-afară. Lipitorile cădeau de pe pereţi şi tot felul de insecte se roteau prin aer până se prăbuşeau în castroanele deţinuţilor. Hoarde de şobolani cutreierau celula, fără să se teamă deloc de oamenii care abia îşi mai trăgeau sufletul. Moartea era peste tot. Infamul El Paredon-peretele plutonului de execuţie-răsuna şi ziua şi noaptea. Cu toate acestea, Valladares se ruga şi scria în fiecare zi, îşi împărtăşea nădejdea. Şi a rezistat…

    Dintr-o închisoare sovietică, pastorul M. Horev scria: ,,Îmi amintesc de momentul în care tatăl meu a fost aruncat în închisoare. Aveam şase ani. Ofiţerii de poliţie se auzeau venind, în timp ce noi toţi eram îngenunchiaţi la rugăciune: copiii, mama şi tata. Îmi amintesc de cuvintele lui: ,,Tată, ştii că îmi iubesc familia. Dar pe Tine te iubesc mai mult decât orice altceva. Calea pe care am ales-o e plină de spini. Las în Mâna Ta toată familia. Să Te îngrijeşti Tu de toate nevoile ei! Poartă Tu răspundera ei! Sper însa că, după ce îmi voi sfârşi suferinţele, voi apuca să-i revăd înainte de a mă urca la tronul Tău. Binecuvinteaza despărţirea noastră.!”

    Horev, ca atâţia alţii, şi-a încredinţat copiii Tatălui ceresc. Unde este Dumnezeu? El Îşi face locuinţa în noi (Ioan 14:23). Adresa lui Dumnezeu este adresa noastră. Asta înseamnă că odraslele martirilor sunt pe mâini bune. Am avut noi grijă de ei sau i-am neglijat? Poate că nu ne-am gândit niciodată la ei…

    În Sofia, un creştin a fost pus într-o celulă care avea dimensiunile unui om. Pereţii erau plini de cuie care, la cea mai mică mişcare, se înfigeau în piele. După ce s-a încuiat uşa, primele sale cuvinte au fost: ,,Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac!\” Gardianul l-a luat la întrebări; a avut ocazia să asculte Evanghelia. Rezultatul: uşa a fost deschisă. Ofiţerul care a venit mai târziu i-a găsit, pe deţinut şi pe gardian, în genunchi, adorându-L pe Domnul. Gardianul i-a spus: ,,Nu mai sunt sub ordinele dumneavoastră, îi aparţin lui Christos.” A fost aruncat şi el în temniţă.

    Ar trebui ca toate serviciile religioase să-i menţioneze pe martiri, astfel încât fraţii să înveţe respectul pentru cei care au fost gata să jertfească totul pentru Domnul pe care Îl adorau…si sa se intrebe cum vor sta la masa in cer alaturi de acesti martiri avand in vedere crestinismul ce il traim noi astazi…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: