7 iulie 2011 
Da! Categoric, Dumnezeu nu se schimbă, nu își anulează promisiunile și nu se dezice de Biserica Sa! Câteva zile în urmă, la încheierea unei seri de rugăciune, a venit la mine o familie din comunitate să mărturisească modul în care Domnul l-a vindecat pe fratele în timp ce se închina împreună cu biserica noastră (prin transmisiune live pe internet) care se ruga pentru cei bolnavi. În urmă cu ceva timp am organizat o seară specială de mărturie în cadrul căreia am invitat să vorbească pe cei care fuseseră atinși de Domnul prin vindecări miraculoase. În ultimii ani au fost câteva vindecări de cancer documentate.
Și totuși, auzim încoace și încolo expresii de genul ”de ce nu mai lucrează Dumnezeu ca altădată?” Putem să ignorăm aceste întrebări, lovindu-i pe ”nedumeriți” cu mărturiile noastre, sau putem să ne întrebăm și noi: Chiar așa, de ce nu mai lucrează Dumnezeu ca altădată?” Fraților, Dumnezeu nu vindecă doar dureri de cap și de măsele, mâncărimi și junghiuri, gripe și migrene! Când vorbim de minuni nu ne referim la lucrările pe care le face Domnul împreună cu piramidonul, vitaminele, operațiile și alte tratamente omenești. Sunt ele parte din binecuvântările Sale? Eu cred că da! Dumnezeu a dat înțelepciune oamenilor și unde taie omul tot El vindecă. Însă minunile înseamnă mult mai mult! Așa că trebuie să (ne) întrebăm cu sinceritate: De ce nu lucrează Domnul ca altădată?” Când spun ”altădată” mă refer la zilele în care apostolii treceau cu umbra peste cei bolnavi înșiruiți pe marginea drumului și erau vindecați instantaneu, mă refer la vindecări în masă, vizibile și documentate! Șchiopi, orbi, muți, demonizați și muribunzi! Ne putem ascunde în spatele mărturiilor de care vorbeam la început, sau putem să ne confruntăm cu realitatea!
Teoretic stăm bine. Credem în minuni, credem și practicăm Iacov 5, predicăm despre un Dumnezeu care face minuni și promovăm cu entuziasm declarațiile celor vindecați. Este destul? Eu cred că nu! Pe de o parte, nu trebuie să legăm credința noastră în Dumnezeu de minuni! La un anumit nivel de maturitate trebuie să putem spune ”Căci, chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17,18) Dar nici nu trebuie să scuzăm lipsa manifestării cu putere și constantă a prezenței lui Dumnezeu în mijlocul noastru. Ruinele nu pot fi numite altfel chiar dacă au constituit cândva o măreață catedrală!
Pentru a înțelege această dilemă trebuie să stabilim mai întâi câteva prerogative:
- Dumnezeu nu S-a schimbat! Promisiunile Sale nu au fost abrogate și rămân în picioare!
- Contextul în care Dumnezeu își arată mila și puterea Sa este același: avem bolnavi, invalizi, îndrăciți și muribunzi…
- Credem, ne rugăm și dorim! Credința este un factor esențial al vindecărilor. Când Domnul a vizitat cetatea sa Nazaret, Biblia spune că nu a făcut mari lucrări din pricina necredinței locuitorilor. Totuși, i-a vindecat pe câțiva. Sună cam așa ca în vremurile noastre. Și totuși noi credem!
- Dumnezeu are și astăzi oameni de care să se folosească. În ciuda faptului că apar din ce în ce mai mulți impostori, sunt destui bărbați sinceri pe care Domnul să-i împuternicească pentru lucrări mărețe!
- Contextul marii trimiteri este (într-o măsură) onorat deși ”secerișul este mare și puțini sunt lucrătorii”. Nu mă refer doar la români unde această mișcare a început să… miște în ultima vreme. Adevărul este că, în general, pașii sunt timizi deoarece misionarii simt chemarea lui Dumnezeu (nu o contestăm sub nicio formă), sunt pregătiți în școli și cursuri de misiune (și acesta este un lucru bun), dar nu se vede înzestrarea cu daruri spirituale și putere supranaturală prin călăuzirea și lucrarea Duhului Sfânt. Așa că misiunea nu se face agresiv, ca în vremea apostolilor (când o mână de oameni au luat lumea cu asalt chiar cu prețul vieții dar întemeind biserici și comunități creștine instantaneu și pretutindeni), ci în mod subtil, timid, camuflat.
Atunci?…
Este important să înțelegem două prerogative pe care le alătur primelor cinci dar în mod separat deoarece cred că aici este problema cu care ne confruntăm. Doresc să menționez acum că nu mă exclud acestei analize. Mă consider parte din subiectul și obiectivul acestei evaluări.
STAREA SPIRITUALĂ A BISERICILOR ȘI CREDINCIOȘILOR NU REPREZINTĂ CEEA CE DUMNEZEU VREA SĂ LEGITIMIZEZE!
Atunci când Moise a mers la Faraon să ceară eliberarea din robie a poporului evreu, Dumnezeu a dovedit alegerea specială a acestui popor și a robului Său prin mari semne și minuni. Scopul acelor minuni a fost dublu: obținerea libertății pentru poporul ales dar și legitimizarea lui Moise în fața lor și a lor în fața lumii! Prin minuni Domnul rostea o declarație despre ei! Așa s-a întâmplat cu Aaron, cu Ilie și proorocii, cu Domnul Isus, Biserica Primară și Apostolii! Dar, ce legitimiza Domnul? Oameni care trăiau pentru și cu Dumnezeu! Dacă Domnul ar face, să zicem, 100 de minuni foarte mari într-o anumită biserică într-un interval de o săptămână și anume: 30 de invalizi ridicați din cărucioare, 30 de canceroși în ultima fază, 10 orbi, 5 demonizați, 20 de alte boli incurabile, 3 învieri din morți și 2 înmulțiri de hrană ce s-ar întâmpla? Acea biserică s-ar transforma într-un fel de ”Maglavit”. ”Acolo” sau ”prin oamenii aceia” lucrează Dumnezeu! Acum, după o perioadă de timp (nu prea lungă), după ce ne-am bucurat de marile lucrări, am vrea să știm cine sunt acești oameni. Păstorul ar trebui să meargă într-un turneu mondial pentru a transmite ”rețeta” acestei mișcări nemaipomenite. Nu, nu e nimic rău în asta. Dar ce părere ați avea dacă oamenii aceștia ar trăi în lux exorbitant, s-ar umple de bijuterii, vopsele și mărgele, ar mai avea câte o ”aventură”, ar frecventa cinematografele, ar fi văzuți pe stadioane la meciuri, ar merge la câte un dans, ar mai ciocni un păhărel, ar veni la biserică din când în când și târziu, ar mai scăpa câte o înjurătură sau vorbă stricată, s-ar ruga pe apucate și ar citi Biblia puțin sau deloc, ce s-ar întâmpla? Simplist vorbind, Dumnezeu ar pune parafa pe ei: ”aici lucrez Eu, aceștia sunt slujitorii Mei!” Lucrând împreună cu oamenii, Dumnezeu își asumă riscul de a fi reprezentat în lume nu numai prin minunile pe care le face prin ei ci și prin stilul lor de viață. Iată de ce, pentru a dovedi că este Dumnezeu și nu S-a schimbat, El face minuni! Dar nu la nivelul la care să declare despre noi: ”aceștia sunt copiii Mei preaiubiți în care îmi găsesc toată plăcerea Mea!” pentru că Dumnezeu nu așează umbrela recunoașterii Sale peste orice și oricine!
MOTIVAȚIILE GREȘITE PENTRU CARE DORIM CA DOMNUL SĂ LUCREZE!
Toți am dori să vedem puterea lui Dumnezeu manifestată în noi și prin noi! Dar de ce? Scopul lui Dumnezeu este proslăvirea Sa, înaintarea Evangheliei și manifestarea compasiunii Sale față de nenorociți și apăsați! Este aceasta și dorința noastră? Să recunoaștem cinstit: mai puțin! Unde nu ne-am putea noi adăuga titluri de făcători de minuni, vindecători și profeți, să vină toți după noi, să ne laude să fim cineva! ”… Cereţi şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre.” (Iacov 4:3) Minunile nu sunt și nu trebuie să facem din ele postamentul pe care să ne înălțăm pe noi înșine! Toată slava trebuie să fie doar a Domnului!
Fraților, trăim vremurile din urmă ale ”ploii târzii”! Credința în minuni nu stă doar în a zice ”cred că Domnul vindecă” ci ea se referă la felul nostru de a trăi! La aceasta se referea Mântuitorul când întreba, retoric, ”Când va veni Fiul Omului va găsi El credință pe pământ?” Astăzi, când mulți creștini se comportă ca niște atei privind în stânga și în dreapta, ascunzându-și nelegiuirea, dar nu și în sus, într-o vreme în care tendințele noastre sunt materialiste, când suntem mai degrabă dependenți de cultură decât de o închinare sinceră și curată în părtășia noastră cu Domnul, astăzi, acum ce-i de făcut?
Putem să continuăm să credem o teorie adevărată, să o exemplificăm cu câteva declarații adunate cu trudă de pe ici și colo, să facem o misiune timidă, lipsită de putere…
Sau putem să ne pocăim sincer, să recunoaștem adevărul trist cu privire la noi și să căpătăm Har! Multe rânduri se vor putea scrie de către cei ce folosesc această realitate pentru a demonstra că felul în care Dumnezeu lucrează s-a schimbat față de acum 2000 de ani, sau poate doar 100 de ani. Multe alte rânduri s-ar putea scrie pentru a eticheta prezentarea mea ca fiind pesimistă și pentru a da un pic de roz acestei realități. Dar, fie sub obrocul necredinței, fie sub fardurile triumfalismului, adevărul este același! Ne îndreptăm vertiginos către un deznodământ pe care creștinismul l-a repetat de multe ori și în multe forme în istoria sa. Lipsa noastră de relevanță în lume nu se datorează faptului că nu avem aur și argint. Avem, avem destul! Lipsa noastră de relevanță nu trebuie pusă pe seama unei incompatibilități culturale. Avem cultură, vezi bine…
Lipsa noastră de relevanță se datorează factorului I-CABOD: nu mai e slavă! Când păcatul și trădarea s-au infiltrat de sus până jos în structurile noastre, când Chivotul este transportat în carele alegorice ale modernismului, când proclamarea libertății în Hristos a devenit paravanul în spatele căruia face fiecare ce vrea, când nu au rămas de noi decât programele religioase și… cultura noastră cea de toate zilele, când ne ascuțim pana pentru a apăra fărădelegea și limba pentru a îndulci percepțiile la ce să ne așteptăm! Slava Domnului nu se coboară în mijlocul emulării concertelor și a manifestărilor lumești în contextul închinării noastre, nu coboară peste oameni întinați și lipsiți de seva unei vieți duhovnicești, nu se unește cu artificiile noastre sărbătorești, și este foarte bine! Foarte bine că nu coboară Slava Domnului într-un mediu atât de alterat. Nu numai că ar da apă la moară celor care vor să unească nelegiuirea cu sărbătoarea, dar Slava aceasta ne-ar nimici! Pentru că atunci când vine Focul Sfânt El ori consumă jertfa întru binecuvântarea celui care o aduce, ori dacă jertfa este consumată de un foc străin ca în cazul lui Nadab și Abihu, îi nimicește pe impostori!
O trezire spirituală (mult dorită și proclamată de mulți) începe cu trezirea la realitatea obiectivă a stării noastre. Adică, așa cum ne vede Dumnezeu! Și pocăință sinceră! Mai departe, totul vine de la sine!
POPAS PENTRU SUFLET 
Cu siguranta. Dar noi nu putem vedea si la spate. Astazi nu mai avem timp sa ne intoarcem cu fata catre Dumnezeu.
Lucrurile sunt amestecate. Personal, nu cred ca stam bine teoretic… Nici nu am avea cum. Experimentarea puterii lui Dumnezeu reclama marturie – nu elaborarea de manuale.
Cristos a stat printre pacatosi, si asta nu I-a adus atingere sfinteniei. Ca a stat la masa cu vamesii – fiinte corupte si pacatoase, ca a stat de vorba cu prostituatele, sfintenia Lui n-a avut de suferit. Daca azi vedem un pastor pe centura, vorbind cu prostituatele care isi asteapta clientii, ne gandim ca negociaza pretul, nu ca duce mesajul lui Cristos acolo unde nu s-ar duce altcineva. Daca o prostituata ar veni, intamplator, intr-o biserica – in tinuta de lucru -, ar fi scoasa afara cu mai multa sau mai putina delicatete. Daca s-ar termina vinul la o nunta, niciun evanghelist n-ar cere sa se preschimbe apa in vin, ci le-ar tine „nepocaitilor” o predica despre cat de mare pacat e sa bei vinul care iti ia mintile.
Personal, cred ca Dumnezeu face minuni si azi, insa minunea nu ii tine pe oameni in credinta. E nevoie de crestere. Si daca oamenii nu sunt invatati sa mearga la Duhul Sfant, sa ceara calauzire in permanenta, nici nu au cum sa creasca. Cineva care doar asista la minunea intamplata cu altcineva va avea parte de o emotie temporara, va crede pe moment, dar daca minunea nu e personala, schimbarea nu tine, nu te duce mai departe.
E imposibil de masurat harul, e imposibil sa-I ceri lui Dumnezeu sa lucreze dupa propria ta masura. Daca un credincios s-ar afla intr-un bar, trimis acolo de Dumnezeu, si ar avea loc o minune, o vindecare miraculoasa, oare s-ar invalida interventia Lui din cauza locului nesfant?
Am scris la fel de amestecat… dar ideea e ca am vrea ca El sa lucreze, numai sa nu ne depaseasca noua standardele, fiindca n-am sti ce sa facem cu un Dumnezeu care ii iubeste pe pacatosi la fel de mult ca pe cei care cauta zi de zi neprihanirea prin fapte.
Amestecate… și înghesuite cât încape într-o coajă de nucă. 🙂
Cu teoria stăm bine în sensul că știm destul cât să împlinim mai mult.
Cât despre celelalte, cred că forțați puțin imitarea Domnului, îndoindu-mă de faptul că ar fi de dorit să facem… evanghelizare singuri/seara pe centură, sau să transformăm apa în vin!… 😀
Dacă e nucă de cocos, e bine!
Mă încăpățânez să cred că nu știm destul, cât să împlinim mai mult. Dacă nu se întâmplă minuni ca în vremea apostolilor, e pentru că nu știm. Poporul piere din lipsă de cunoaștere. A-L cunoaște pe Dumnezeu și a te pune de acord cu felul în care El voiește să acționeze necesită smerenie și imposibilitatea de a-ți reclama vreun merit. Da, ați scris despre asta, însă când vine vorba de practică, Duhul Sfânt e cel care îți poate arăta pas cu pas unde eșuezi: acum te-ai mândrit, acum trebuie să-ți ceri iertare că ai judecat, acum te-ai dus pe cont propriu, nu fiindcă te-am trimis Eu, acum l-ai făcut pe cel mic să păcătuiască etc. Această „știință”, această cunoaștere a Lui este o dinamică între om și Călăuzitor. Și este o taină, fiindcă El lucrează tainic. Însă acest mod de a umbla cu El scapă posibilităților de verificare, și cine-și permite acum să-și scape enoriașii din mână, să se creadă toți călăuziți și să facă după cum îi taie capul, pretinzând că sunt trimiși de Duhul.
Eu nu forțez defel imitarea Domnului, fiindcă altceva trebuie să facem: să-L lăsăm pe El să acționeze prin noi, nu să-L imităm după cum și cât ne duce pe noi capul, fiindcă atunci tot eul nostru ar fi la mare cinste.
Aș vrea o biserică în care să învăț nu să-L copiez pe El, ci să mă pun la dispoziția Lui, în ascultare. Chiar credeți că se ajunge la asta cu sute de manuale devorate (pe nerăsuflate sau pe îndelete)?
Si totusi, EL a facut-o.
Problema nu e ca se duc pe centura, problema e ca unii au c-am cazut de pe centura, si nume mari au cazut. Domnul a putut, sint unii oameni care pot , dar multi nu au credinta si puterea sa reziste la toate atacurile Satanei si la pornirile firii pamintesti
Una dintre cele mai complecte (si oneste) analize despre acest subiect. .
Indemnul la pocainta e binevenit, tocmai citisem IOEL cap.2. Sunt deacord ca sunt foarte putini oameni ai credintei pe care semnele ii insotesc, mai ales daca ne punem deoparte pe cei care vorbim in alte limbi. Daca zice cineva ca si pentru el e valabila declaratia D-lui Isus
” Iata semnele cari vor insoti pe cei ce vor CREDE:….vor pune mainile peste bolnavi si bolnavi se vor insanatosa” si nu face asa ceva , atunci omul acela are o credinta fara fapte. MOARTA. Poate fi mantuit un astfel de om?. Desigur!
Este timpul cand:
Cine este nedrept sa fie nedrept si mai departe; cine este intinat sa se intineze si mai departe; cine este fara prihana sa traiasca si mai departe fara prihana. Si cine este sfant sa se sfinteasca si mai departe! (Apoc.22:11)
Suntem pe final…Se apropie Venirea Mielului lui Dumnezeu
Problema e ca am ajuns sa reducem prezenta( simtita) a lui Dumnezeu la emotii, daca avem emotii, sau rugaciunea este galagioasa, sau daca mai varsam citeva lacrimi( ca ne pare rau ca iara am cazut in nu stiu ce pacat ) , gata , Domnul a fost prezent.Imi amintesc cind eram mic, si venea vreun Frate …. lautar cu acordionul, venea harul la comanda , peste un anumit segment din biserica. Dar dupa cum spune Eclesiastul , nimica nou sub soare, acum lautarul nu mai vine cu acordionu si tambalu, ca vine cu toba si chitara, si c-am acelasi segment din biserica ( cel mai putin pregatit) cade pe spate. Rock on
de curiozitate, pe tine ce te face sa cazi pe spate?
De durere de cap, yes. 🙂
Frate Gabi,
Cel mai putin pregatit?! Ei n-au voie sa se bucure? Sau trebuie sa se pregateasca mai intai? 🙂 Sau sa astepte un semnal de la cei pregatiti? 🙂
Frate Ilioi, Dumnezeu a lasat invatatori ca sa-i pregateasca pe cei mai putin pregatiti, nu sa-i indobitoceasca spunindu-le ca subcultara africana este demna de biserica crestina. Crestinatatea civilizeaza omul, ( cel putin asta facea, ca acuma decind cu crestinii moderni, nu mai conteaza, numa sa se bucure badea Ghorghe, aia conteaza)
Daca cineva vrea sa se bucure cu muzica lautareasca , exista circiuma, daca cineva vrea sa danseze lambada, exista discoteca. La biserica , in primul rind trebuie sa ne intereseze de ce-i place Domnului, nu fratelui Gavrila sau la sorei Madona. Eu nu pot sa-mi imaginez raiul cu muzica Rap, cu dosul pantalonilor pina la genunchi si ( ….) si (……). 🙂 Se prea poate sa fiu eu mai incuiat. 🙂
Eu inteleg frate Bogdan ca dumneata iti imaginezi Raiul intr-un fel anume, ce nu inteleg e de ce nu vrei si dumitale sa intelegi pe altii 🙂 Va spun din start ca sunt conservator, deci te rog sa nu dai 🙂 Asa..Uite, dumneata vorbeai de harul care venea in biserica de pe urma cantarii cu acordeonul sau, mai in zilele noastre, cu chitara si toba. Acum ce trebuie sa facem, sa-i invatam ca nu avem voie sa simtim prezenta Domnului asa? Dar ei ASA se bucura! Nu vorbesc de toti firestii si lumestii :), vorbesc de oameni seriosi, care-L cauta pe Dumnezeu, chiar daca sunt de la tara sau din medii care-i predispune la anumite stiluri de muzica. Si eu sunt de acord cu educatia, nici mie nu-mi place Rap-ul si pantalonii tarati, dar pe de alta parte nu mi s-a parut corecta ironizarea unor oameni sinceri care se bucura de o cantare, eventual cu acordeonul, care la dumneavoastra nu va place. Unii simt harul in timpul unei cantari, altii la o rugaciune zgomotoasa, altii in adancimea si frumusetea Cuvantului. Sunt oameni, stiti asta, carora le puteti tinea studii biblice in fiecare seara, n-or sa inteleaga mare lucru. Cand aud o cantare, la unii se intampla sa le placa mai populara sa zicem, li se umple ochii de lacrimi si inima de dragoste si dor dupa Dumnezeu. Si ei au nevoie de mantuire, si ei au nevoie de partasie, si ei au nevoie de biserica, si ei traiesc o viata sfanta, si ei si-ar da viata pentru Domnul. Inteleg adoptarea de reguli in bisericile noastre, avand in vedere mostenirea si cultura noastra, dar nu inteleg virulenta dispretului nostru in legatura cu alte mosteniri si culturi. Argumentul cu „ce vrea Dumnezeu” este foarte subiectiv, pentru ca nu stim noi sigur ca Dumnezeu prefera un imn unei populare crestine sau o corala unei 7/11 🙂 Cand ne uitam in istoria bisericii intelegem asta mai bine. Sute de ani crestini cu greutate, pe care-i studiem si-i citam, nu si-au inchipuit Raiul cu orga, dar uite ca-s pline bisericile de ele in zilele noastre.
Frate Ilioi, nu va pot contrazice , drept sa va spun, acordionul este unul dintre instrumentele mele preferate, mai ales cind este „cintat” bine. Eu m-am referit la muzica lautareasca, si stiti la ce ma refer, genul „manele”. Cit despre rock, pe clipul acesta ve-ti vedea o performanta de la o cruciada a lui Louis Palau , din Portland, City Fest, care a avut reclama si la noi in biserica, tinerii fiind incurajati sa participe, Louis Palau a predicat la noi in biserica chiar dupa unul din aceste festivale. Acuma, vorba fratelui Cristian, unde este limita? Cind devine muzica satanica? Considerati aceasta „muzica” ca fiind „crestina”? Daca nu, ce o sa raspundeti cind o sa apara un tip modern, si o sa va acuze de legalism si de fariseism?Si daca da, chiar a-ti avea curajul sa va lasati fata (sau baiatul) de 16 ani sa stea o noapte intreaga la un festival ca acela?
Si daca va-ti uita la interviurile de dupa festival, sint o multime de testimonies de la tineri care au „simtit prezenta Domnului”.
Aveti dreptate, frate Bogdan. De altfel imi plac majoritatea comment-urilor dumneavoastra, va urmaresc demult cu placere 🙂 Trebuiesc limite si noi suntem cei care trebuie sa le punem, cum spuneam, in functie de mai multi factori. Si unul foarte important si de deneglijat este mostenirea ce am primit-o de la generatia dinainte de noi, de la parintii nostri. Or noi n-am primit asa ceva, nici macar pe-aproape.
Normal ca Dumnezeu mai face minuni.Cand am fost in spital m-am vindecat de pe o zi pe alta incat doctorii au ramas masca.Si nu sunt singurul cu asemena experiente.Sunt si altii.
P.S. M-am intors din vacanta si am vazut ca CP a rupt-o cu Peniel.E pe bune stirea asta?Ca pare prea frumos sa fie adevarat.
„întemeind biserici și comunități creștine instantaneu și pretutindeni”
Dacă citim cu atenţie NT (mai ales epistolele Pauline) vedem că bisericile lui Pavel nu au fost întemeiate nici instantaneu şi nici pretutindeni. În Corint Pavel a stat un an şi şase luni ca să-i consolideze pe credincioşi (Fapte 18:9). Şi chiar aşa, asta nu a garantat o biserică matură, după cum se poate vedea în epistolă. Chiar şi la 96 d.Hr., când Clement din Roma scrie o epistolă celor din Corint, el trebuie să rezolve problema unor neînţelegeri în comunitate. Perspectiva triumfalistă pe care o propuneţi nu se suţine la o analiză atentă a Noului Testament şi în urma unei amănunţite studieri a creştinării Imperiului Roman.
Frate Emanuel,
Dvs. amestecați evanghelizarea inițială a unei regiuni (cu puterea Duhului Sfânt, minuni și semne, în urma unei propovăduiri agresive și directe) și procesul de consolidare a bisericii care nu se termină niciodată cât suntem pe pământ.
Dacă recitiți articolul veți vedea că eu în acești termeni am pus problema.
Fără puterea supranaturală a lui Dumnezeu, ceea ce facem noi astăzi este mai degrabă o infiltrare în câmpul de misiune, bazată pe metode și strategii învățate în școli. Nu sunt împotriva lor dar cred că lipsește esențialul… Dvs. nu?
Nu ştiu ce înţelegeţi dvs. prin „propovăduire agresivă”. Eu citesc în Evanghelie că s-ar putea ca ucenicii să fie izgoniţi dintr-o cetate şi să fie nevoiţi să fugă în alta. Evanghelia nu este o ideologie pe care să o impunem agresiv.
În fapte scrie că Duhul l-a oprit pe Pavel să vestească Evanghelia în Asia (provincia romană). Deci se pare că n-au luat cu asalt orice teritoriu, cum sugeraţi dvs., cu au urmat o anumită călăuzire. Evanghelizarea iniţială nu înseamnă nimic fără consolidare. Altminteri, evanghelicii din România trebuiau să fie 2 milioane (după numărul celor care s-au predat la evanghelizările noastre după 1989).
„Agresiv” nu se opune aici termenului „pașnic” ci lui „subtil” sau „pe ocolite”.
Cât privește consolidarea, este procesul de după care durează cât toată istoria Bisericii.