10 iulie 2011 
Azi mergem la slujbele divine cu scopul prioritar de a ne închina. Închinarea este mediul în care ne împlinim menirea. Dumnezeu merită dar nu depinde de închinarea noastră. O primește dar poate și fără ea. Se bucură dar nu este mai fericit. Îl înalță dar nu îl ridică mai sus. Îl proslăvește dar nu arată mai strălucitor. De fapt, închinarea noastră constată măreția Sa nu I-o atribuie. O recunoaște nu o oferă. Dumnezeu este deja tot ce poate fi fără contribuția noastră. El este autosuficient! Închinarea este mai degrabă o nevoie a noastră. Noi suntem ridicați către El prin închinare iar El se coboară în mijlocul laudelor. Noi suntem împliniți și îmbrăcați în slava prezenței Sale!
Dacă închinarea este așa de importantă, atunci trebuie să ne punem întrebarea: ce fel de închinare Îi este plăcută Domnului? Primește El orice? Acceptă oricum această închinare? Există condiții, principii și metode care clasifică închinarea în a fi sau nu primită de Dumnezeu? Eu cred că da!
Evrei 12:28, 29 ”Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”.
Coloseni 2:23 ”… aceștia au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.”
Închinarea plăcută are două aspecte: unul interior și altul exterior. Aspectul exterior al închinării pretinde smerenie, reverență și sfințenie. Prezentarea închinării noastre nu poate fi o manifestare deșănțată a firii noastre pământești, afișând ostentativ luxul, indecența sau dezinvoltura unui spectacol. Să nu uităm că în prezența ”focului mistuitor” suntem în pericolul de a ne… juca cu focul. Pe de altă parte, să nu ne înșelăm crezând că dacă am îmbrățișat anumite forme care creează percepția evlaviei, chiar dacă în ascunsul vieții noastre sunt fapte ale firii pământești nemărturisite și nepărăsite, Îl putem înșela pe Dumnezeu ca pe oameni. Domnul nu se lasă batjocorit nici de mascaradele pe care mulți le numesc închinare dar ele nu sunt decât o incitare a simțurilor și nici de mascaradele unei forme de evlavie dar fără o viață transformată.
Ideea că Dumnezeu se mulțumește cu orice este sancționată clar de Domnul Isus care îi spune femeii de la fântână că adevărații închinători se închină în duh și în adevăr (Ioan 4:23, 24)! Unii ar vrea să creadă că ”în duh și în adevăr” poate fi și pe înălțimea idolatră a samaritenilor și la Templul fariseismului. În realitate nici într-o parte și nici în cealaltă. Adevărata închinare începe cu închinătorul. Înainte de a oferi această închinare, el se oferă pe sine!
Întrebarea esențială pentru închinarea ta de azi: ce îi aduci Domnului? Nu, nu mă refer la muzica pe care o cânți, poezia recitată, rugăciunea înălțată sau predica rostită și toate acestea ascultate de oameni și de Dumnezeu. Mă refer la totalitatea existenței tale. Vorbirea ta de fiecare zi, activitățile tale, faptele tale, gândurile tale. Atunci când îți dai seama că stai fața în față cu un Dumnezeu care cunoaște totul despre tine, Îi vei aduce o închinare evlavioasă, cu smerenie și teamă sfântă, o închinare care să Îl reprezinte pe Dumnezeul care a dat totul pentru tine, care ți-a oferit un model de viață prin Hristos, Dumnezeu cu care vei petrece eternitatea!
POPAS PENTRU SUFLET 
Citesc in aceste zile: „Insetat dupa Dumnezeu” de John Piper si chiar aseara eram deosebit de bucuros regasind una din explicatiile lui Piper cu privire la „inchinarea in duh” (parte din explicatii se regasesc si in scrierile lui Edwards – „A Treatise Concerning Religious Affection”). Mi-a placut cel mai mult ideea urmatoare:
– duhul nostru (calauzit/prelucrat de Duhul Sfant – Rom. 8:16) cuprinde sentimentele de care suntem marcati. Bucuria, frica, adorarea, cinstea, smerenia etc, toate acestea sunt sentimente care folosind lucruri exterioare ca: lauda, poezia, rugaciunea etc sunt exteriorizate.
Cu alte cuvinte: daca in spatele inchinarii noastre nu se afla puternic aceste sentimente, inchinarea noastra este in zadar („Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine”). Adica, poporul acesta are o forma de inchinare exterioara dar fara sentimente!
Cred ca daca am putea constientiza acest lucru intr-un mod real, slujirea din biserica, viata de zi cu zi si relatia noastra directa cu Tatal ar suferi schimbari majore. Sunt prea pline adunarile de oameni fara sentimente care canta cu instrumentele la maxim, poate spun poezii, poate predica, poate dau impresia ca intrebandu-te „Ce mai faci” o fac din sinceritate… si e nevoie de o schimbare majora. Sa dispara sentimentele de nemultumire, de ipocrizie, de „stiu eu ca pastorul e de vina” etc si sa lasam duhul nostru sa fie schimbat de Duhul Sfant.
Doamne, fa-ne inchinatori adevarati!
De acord! Cu mențiunea că sentimentele noastre sunt dependente de multe variabile. Închinarea noastră generează și este alimentată și de sentimente dar acestea nu au în sine un rol determinant. Cum verificăm sau identificăm elementele vitale ale închinării adevărate? Ele sunt inconfundabile. Celelalte, se regăsesc și în alte medii fără să reprezinte o închinare lui Dumnezeu.
Jonathan Edwards:|
In communicating Himself to their hearts,and in their rejoicing and delighting in, and enjoying, the manifestations which He makes of Himself. . . God is glorified not only by His glory’s being seen, but by its being rejoiced in. When those that see it delight in it, God is more glorified than if they only see it. His glory is then received by the whole soul, both by the understanding and by the heart.*
John Piper( one of my favorite quotes)
God is most glorified in us when we are most satisfied in him.
Frate Ionescu, daca aveti timp, cititi cartea lui John Piper pe care fr. Cristian Boariu o mentioneaza, „Insetat dupa Dumnezeu”, Desiring God. Poate una dintre cartile „de capatii „ale crestinatatii scrise in ultimii 30 de ani. Eu o citesc cred,aproape in fiecare an.
Frate Cristian.Am o nedumerire.Poate ma puteti lamurii.
Eu am un obicei,ca atunci cand am gresit cu ceva fata de cineva sa nu ma inchin Domnului prin rugaciune si cantare.
Pastorul nostru a zis ca gresesc intrucat biblia ne spune ca tot ce are suflare sa laude pe Domnului dar tot biblia ne zice sa nu ne trezim ca aducem jertfa nebunului.
Este gresit sau este bine ceea ce fac eu?
Este ca și la Cina Domnului. N-o poți lua oricum dar vai dacă n-o iei.
Problema trebui repede rezolvată și… înapoi la închinare.
Tu poti sa traiesti fara sa te inchini Domnului? eu nu.. daca nu te inchini indiferent de mod. esti mort.. asa ca dute de te impaca ca sa traiesti!
sora cu batic p cap si imbracata decent dupa orice standard, coborand din ferrari, pentru serviciul de inchinare. Dupa parerea dvoastra, se incadreaza in criteriile exterioare necesare pentru prezenta la inchinare?
Nu cred, dar nici cea care coboară din Yugo dar nu are capul acoperit.
Dar nici unii lideri de închinare, care pe lîngă faptul că habar nu au de muzică şi de instrument, sunt lipsiţi de orice fel de bun simţ în contactul ce-l au cu publicul.
Foarte importante, pentru ca închinarea să fie primită, mi se pare relaţiile interpersonale. Suntem avertizaţi în două contexte diferite că trebuie să ne punem relaţiile în ordine înainte de a veni la închinare. La închinare, nu la Cină!
Mat. 5:23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta 24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întîi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.
.
Alt text important e în Marcu 11:25: Şi, cînd staţi în picioare de vă rugaţi, să iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, pentruca şi Tatăl vostru care este în ceruri, să vă ierte greşelile voastre.
Foarte de acord!
Cu excepția celor pe care Domnul i-a mustrat pentru faptele lor (printre care și pe farisei și pe „tâlharii” de la Templu).
Asta doar așa, ca să fiu sigur că nu… nu, nici vorbă, nu?… 🙂
Isus nu se află într-un conflict personal cu fariseii şi cărturarii, prin urmare nu cred că trebuie să vorbim despre acest subiect în termen de „excepţie”. Şi apoi, niciunul dintre noi nu este Isus şi nu poate pretinde autoritatea lui. Dacă Dumnezeu ne dă autoritate să facem o curăţire a „templelor” din vremea noastră, asta e altceva. Când Dumnezeu dă cuiva autoritate pentru asta, se va vedea. Atunci vom vedea un profet la lucru. Până atunci, suntem toţi fraţi şi unul este Domnul şi învăţătorul (care îşi permite excepţii). 🙂
Exact.
Deci, se va vedea.
Spunea Tozer atat de frumos:
„Se poate vedea cât de gol şi de fără sens este serviciul religios dintr-o biserică obişnuită de astăzi. Toate formele exterioare sunt prezente; singura slăbiciune, prevestitoare de rău, este absenţa puterii Duhului. Forma de evlavie este prezentă, ba chiar adeseori această formă este perfecţionată până devine un triumf estetic. Muzică şi poezie, artă şi oratorie, veşminte speciale şi tonalităti solemne se unesc pentru a fermeca mintea închinătorului, dar mult prea des inspiraţia divină nu este prezentă. Puterea de sus nu este cunoscută, nici dorită de pastor sau de enoriaşi. Acest lucru este într-adevăr tragic, şi asta cu atât mai mult cu cât se petrece în în domeniul religiei, unde este vorba de destinul veşnic al oamenilor. ”
Si spunea asta in urma cui 50-60 de ani…Oh, cate elemente incercam noi sa aducem azi in inchinare pentru a „suplini” lipsa Duhului Sfant….
Nu stiu cine a scris acest articol.. e frimos mai ales inceputul.. dar Coloseni 2:23 e un text scos din context si afisat.. nici nu se potriveste cu ce a vrut sa zica.. tare asi vrea sa vb cu cel care a scris asta sa mi explice putin
da… din cate vad e fratele cristianionescu Pastor Elim Romanian Pentecostal nu va cunosc dar cu tot respectul ingaduiti mi abordarea mai directa care am avuto. Pace!