26 iulie 2011 
Eram de-o șchioapă și tata mă ținea în brațe sau lângă el (funcție de cât de aglomerată era sala) pe banca din spate de la cor. Eram tare mândru: noi, eu și tata, cântam la bas. Asta mi-a creat neplăceri la corul de copii când dirijoarea s-a răstit la mine de două ori: prima dată mi-a reproșat că mormăi, apoi s-a enervat când i-am explicat că eu cânt la bas. Cred că îmi plăcea un pic… prea mult biserica. Fiind în vizită la prietenii mei cei mai buni din copilărie, i-am torturat cu joaca de-a biserica până m-au chelfănit fiindcă, se plângeau ei, nu prea arăta a joacă. Acasă o terorizam pe mama cu predicile mele pline de putere (probabil în lipsă de altceva) la amvonul improvizat din spătarul scaunului. Prima mea fascinație a fost fratele Sile pe care îl studiam cu nesaț tot timpul programului: cum își drege părul trecându-și degetele pe-o parte deasupra urechii, cum conduce cântările comune, cum dirijează corul, cum își încheie întotdeauna predicile cu o istorioară de plângeam în frunte cu toată biserica și cum îi traducea pe străini. Când ne mai jucam de-a biserica (mai rar de-acum) eu eram ”fratele Sile”! Până la urmă, mama n-a mai putut s-o scoată la capăt cu mine (nici nu cred că îi părea prea rău…) și, într-una din vizitele pe care ni le-a făcut, i-a spus fratelui Sile că eu aș putea predica. Uimit, i-a atras atenția că nu am nici 7 ani. ”Lăsați, să vedeți că se descurcă!” Se apropia Crăciunul în anul 1969 și mama m-a anunțat că voi predica la programul de seara. Nu mă întrebați ce-am zis. Eram cocoțat în piciore pe scaunul de la amvon. Sala și mulțimea se vedea cât un stadion în ochii mei de copil. Poate că m-am descurcat, vorba mamei 🙂 … Atât cât să mă încurc. M-am îmbolnăvit de bisericologie. Și i-am contaminat și pe alții în timp. Bucuriile le datorez mai întâi părinților care n-au știut nimic în viață decât acasă, la muncă și la biserică. Apoi, marea mea inspirație, fratele Sile cu care începea și se termina biserica. Au mai fost și alți oameni care mi-au slujit drept model: pastorii Trandafir Șandru, Iosif Țon și Nicolae Damian (care m-a promovat), fratele Costică Bratosin (care îmi dădea bomboane când știam să răspund la întrebări din Biblie), sora Aurica (un pic enervantă pentru că de câte ori predicam venea la încheiere cu avânt și mă smerea cu obișnuitele-i răsteli: ”să te pocăiești!”) și, cum să-i uit, tovarășii mei de copilărie, coboienii (de la jocul de-a cowboy-ii) Crăciunescu.
Aș putea să spun că viața de slujire este ușoară și aș putea să spun că este grea. Aș putea spune că dacă aș mai fi odată la început aș alege aceeași cale și aș putea să spun că nu mi-ar mai trebui. Depinde de la o zi la alta… Biblia spune că e dulce în gură dar amărăște pântecele. Așa e!
Ceea ce m-a marcat însă cel mai mult a fost cartea poștală trimisă de fratele Sile Roske acum 24 de ani când i-am spus că voi fi ordinat: ”Cristi, să fii foarte atent: mai bine să nu fii decât să nu mai fii…”
Și totuși, toate acestea nu m-ar fi împins nici măcar până la ușa bisericii, darămite la amvon, dacă nu aș fi înțeles de copil că cel mai mare lucru în viață este să fii copilul și slujitorul lui Dumnezeu. Dar odată ce am înțeles acest lucru, modelele și oamenii care mi-au facilitat înaintarea au fost instrumente vitale în mâna lui Dumnezeu! În biserică, rolul oamenilor duhovnicești este, printre altele, de a identifica și înlesni promovarea celor chemați în slujire. Pentru mine ușile s-au deschis de fiecare dată la vremea potrivită (dacă nu cumva foarte repede) și Îi sunt recunoscător Domnului și acestor oameni minunați care mi-au făcut loc lângă ei. Mă întristez la gândul că mulți s-au irosit din lipsă de oportunitate…
POPAS PENTRU SUFLET 
Excelent articolul…..si ultima propozitie chiar durereoasa de adevarat…..de multe ori oportunitatile au fost mai importante decit aptitudinile…..dumneata, care ai crescut in Capitala esti din punctul acesta o raritate…..dar copiii care au crescut la orase si in biserici mari sau foarte mari au avut mult mai putine sanse sa se remarce decit cei crescuti in biserici comunale, fara prea multe pretentii. In bisericile mari de la oras tot timpul era un fel de „political correctness”, unde era nevoie de asistenta nu si de participare, adevar relevat si acum in megachurches…..unde din diferite motive ( internet, musafiri, interese…….) se promoveaza foarte greu un numar mare de tineret, acceptindu-se mult mai usor marfa de „import”. Inchei in aceasi nota pozitiva de la inceput…..excelent articolul!
„Pentru mine ușile s-au deschis de fiecare dată la vremea potrivită”
Predestination anyone??? 🙂
Fraza aia am scris-o special pt tine 🙂
Da! Cred în predestinarea in slujire!
Un resume frumos! Slavă Domnului!
Tine-o asa pina la capat GBY
Si eu cred in predestinarea in slujire, frate Cristi. Dar cum se impaca aceasta cu afirmatia din final, cum ca multi s-au irosit din lipsa de oportunitate?
Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. El ne înzestrează cu daruri pe care noi trebuie să le punem în slujbă. El oricum își duce lucrarea la îndeplinire. Cu sau fără noi. Predestinarea în slujire aș numi-o chemare însoțită de înzestrare dar care trebuie păstrată (Dima ar fi un bun exemplu). După cum văd eu lucrurile, predestinarea în sensul larg al cuvântului nu exclude niciodată participarea voinței omului. Sunt multe căderi din alegere în Scripturi…
Si eu cred la fel, si inca cred si mai mult.
Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.
Frate Ionescu,
Ma bucur sa citesc aceasta frumoasa amintire despre inceputurile dumneavoastra ca si lucrator. Imi place ca recunoasteti rolul cheie jucat de fratele Sile. E un gest foarte frumos si din pacate mai rar intalnit intre actualii slujitori ai bisericilor noastre.
Cred ca si dumneavoastra urmati exemplul fratelui Sile in promovarea tinerilor in slujire.
Din pacate am vazut prea multe situatii cand frati care au inceput de tineri slujirea la amvoane (15-20 ani), promovati fiind de frati mai in varsta, au uitat sa urmeze exemplul lor in promovarea celor mai tineri din biserica unde pastoreau deja.
Tin minte ca acum vreo 15 ani, intr-o biserica din RO unde am lucrat cu tinerii (pe atunci aveam vreo 25-26 de ani) am intrebat pastorul, (care incepuse sa predice de la 15 ani, fiind ordinat la 25 pe vremea comunismului), sa imi dea 2 nume de tineri intre 18 si 25 de ani pe care el are in vedere sa ii incurajeze in slujire (vorbesc de o biserica cu 700 membri majori si 1200 de copii, deci ar fi fost macar 50 de baieti in acea categorie de varsta). Si din pacate nu mi-a dat nici macar unul, justificandu-se ca pe vremea lor ei chiar au meritat sa fie promovati pe cand tinerii de azi nu merita. Din acea biserica, avem azi la ITP doi profesori, cu doctorat. Unul din ei a luat recomandarea scrisa (se cerea la inscriere) de la alti pastori din zona, pentru ca pastorul de care zic l-a refuzat fara motiv real.
Trist!
Am ordinat în Biserica Elim:
Pastorul Asistent direct pastor asistent la 28 de ani;
Pastorul de tineret la 34 de ani (vreo 4 ani m-a refuzat el, dar… am insistat și s-a meritat)
Pastorul cu rugăciunea la 32 de ani (îl ordinam mai repede dar… după ce s-a căsătorit)
Un diacon la 28 de ani
Mai am 2,3 pe listă…
Liviu M
Prea sumbre culorile cu care l-ai pictat (stropit) pe acel pastor. Hai sa putem si culori mai vii. Intre ’90-’94 eram cel putin 5 sau 6 care ne incadram intre 18-25 de ani din care 4 am fost ordinati, nu in acea biserica pentru ca unii au plecat la studii (CO) si altii in alte biserici (FP, CA…). Apoi in perioada 1995-2000 eu stiu cel putin altii 6, 7 tineri pe care ii folosea in slujire cu intentia de ai ordina.
Daca nu ti-a dat nici un nume era doar pentru ca nu mai era necesar.
Cat priveste despre acel tanar care nu a primit recomandare pentru ITP a fost pentru simplu motiv ca frecventa de multa vreme o alta biserica din oras. Cat despre celalalt profesor de la ITP, l-am vazut slujind cu regularitate in acea biserica (perioada 95-2000) apoi a plecat la ITP ca student.
Acel pastor si pastorul Cristian Ionescu sunt cei doi pastori care au insemnat foarte mult in formarea si ridicarea mea ca slujitor.
Daca nu a ordinat tineri in biserica aceea din RO a fost pentu motivul ca majoritatea tinerilor au plecat la munca in Europa, dar a promovat si ordinat slujitori cati a putut si din cati a avut.
Primul pas ar trebuii sa fie ucenicizarea, fara ea, in loc sa avem pastori ordinati , avem pastori ordinari.Foarte putini sint predestinati 🙂 ptr. lucrare din pruncie, majoritatea sint crescuti.
Ucenicizarea e foarte bună. De altfel, înaintaşii noştri aşa au procedat – promovau oamenii capabili.
Trist, dar sunt unii care ţin de funcţii şi se tem de a promova oamenii capabili. Am văzut de multe ori cum aceşti oameni capabili au fost marginalizaţi şi împroşcaţi cu vorbe, ca nu cumva să prindă popularitate în popor şi să prezinte un „pericol electoral” la următoarele alegeri.
A opri hrana spirituală de a fi distribuită în popor, ori prin cine ar fi ea, consider că este o crimă la adresa turmei Domnului.
Atunci dincolo de faptul ca ati vrut sa fiti dragut si sa incheiati sensibil un astfel de subiect, de altfel dramatic inca din titlu, se poate spune ca pe langa irosirile de oportunitati mai exista si datul cu piciorul la oportunitati, nu? Care de altfel este si chintesenta acestui articol daca e sa privim momentul cu cartea postala pe care ati primit-o la ordinare ca un punct central al povestirii. Bineinteles, ramane si frumusetea urmelor pasilor din vale :). Multumim pentru postare, are de toate: incurajare, frumos, atentionare, adevar.
Drept și bine spus!
Cuvinte .simple dar actiuni si lucrari de anvergura..
Asa este INTOTDEAUNA cind -asculti si ramai in ascultare de Domnul -,fiind calauzit de Duhul Sfint.
Aceasta ..trasatura(virtute) se desprinde cu claritate din ..ungerea cu care este descrisa „marturisirea” dvs si nu din „etalarea” diplomelor.carnetelor si mai stiu ce atestate ..cu care se lauda,se pun pe mese(pulpits) si-n care-si pun toata increderea..cei mai multi din ..asa zisi „chemati in slujba” unde NU SE PRODUCE NIMIC,doar „zanganit de chimvale”.
GOD BLESS YOU!