ÎNTRE XENOFONIE ȘI XENOFOBIE

Nu de puține ori caracterul și apucăturile cuiva pot fi corectate prin impunerea unui regim radical. Consider că un credincios adevărat nu trebuie să folosească absolut deloc alcool. Și în societate, unui alcoolic i se recomandă abstinența totală de la alcool și chiar de la a vizita medii care să îi incite predispozițiile. Putem extrapola acest principiu în orice deviație de comportament.

La încheierea vizitei mele în România, probabil ofensat de unele afirmații prin care avertizam în predicile mele împotriva conformismului raportat la cultura religioasă americană, un cititor s-a exprimat în cei mai duri termeni cu privire la spiritul meu ”xenofob”, cu dorința mărturisită de a nu mă mai vedea curând pe acolo.

Poporul român a fost dintotdeauna într-o poziție foarte delicată. Pe de o parte, oriental în structura sufletească, s-a simțit asimilabil în fața valul cultural occidental, iar pe de altă parte, pragmatic din fire, i-a râvnit succesul și bunăstarea. De aici s-a stârnit un conflict continuu între xenofonia germanismelor, maghiarismelor, franțuzismelor și, acum, americanismelor de tot felul și xenofobia caragialiană care le ironizează. Există o extremă culturală protecționistă care respinge tot ceea ce este străin. Acest curent este foarte dăunător dezvoltării sănătoase a unei societăți. Nu tot ce vine din afară este nociv. În contrast, ideea că tot ce zboară dinspre America se mănâncă cu pene cu tot este cel puțin la fel de dăunătoare.

Aici avem nevoie de ceva discernământ și, cu scuzele de rigoare, trebuie să recunoaștem că românii nu au luat niciodată o notă mare la acest capitol. Sunt lucruri pe care le împrumutăm din alte culturi nu pentru că ne-ar sta mai bine, ori am muri fără ele, ori ne-ar ajuta la ceva, ci doar pentru că avem o dorință disperată de a fi ca alții. Moftul român trăiește! La polul opus, rareori vom vedea un neam cum este o categorie de compatrioți cărora le face plăcere contrasensul: plăcerea de a fi contra orice este normal. Este și ăsta un fel de snobism. Așa se face că în mai toate instituțiile românești (chiar de ordin religios) există un război al extremelor.

Nu vă ascund faptul că în acest moment consider că suntem amenințați mai degrabă de curentul conformismului. Ceva timp în urmă eram considerat un fel de avangardist deși nu eram. Acum sunt considerat retrograd și xenofob deși nu sunt. Extremele își oscilează între ele puterea și relevanța, așa că de pe o poziție de echilibru te trezești luptând când cu unii, când cu alții. Eticheta o primim funcție de tabăra care ne atacă. Acum, liberalii ne consideră xenofobi. Ce poți să aștepți de la xenofoni? Știu, xenofonia este ”o tulburare a fonației care dă vocii un accent străin”. Punând accentul pe ”tulburare” și pe ”străin” obținem o… tulburare străină 🙂  care din punct de vedere fonic… sună la fel de rău ca xenofobia. Unii se mânzgălesc doar ca să arate ca toți ceilalți, iar alții stau mânzgăliți ca să nu se deosebească de restul!