28 decembrie 2011 
Explicația cuvântului artă nu mi s-a părut niciodată satisfăcătoare. Ideea că ar fi o formă (sau mai multe) de exprimare și stimulare a fascinantului, sensibilului, intelectului și imaginației umane mi se pare prea generală. Arta este prea subiectivă, prea dependentă de gusturi și preferințe, prea tributară obsesiilor personale ca să se încadreze într-o definiție atât de abstractă.
Mă voi opri în dreptul unui segment pe care îl consider cel mai pervertit domeniu al artei: arta ca pretext. Mă refer la spiritul de rebeliune pe care îl citim în muzica (din ce în ce mai) lipsită de melodicitate și armonie, pictura (din ce în ce mai) abstractă sau (prea) concretă, poezia (din ce în ce mai) cifrată și cinematografia (din ce în ce mai) grafică. Extrema acestor curente este apariția ocultului în artă.
Bineînțeles, biserica nu putea rămâne mai prejos și a decis să coopteze arta ca formă de exprimare a sentimentului religios. Începând cu introducerea picturilor, statuilor, fastului arhitectural și, mai nou, a pantomimelor, cinematografiei și tuturor stilurilor muzicale noi, ai ce admira intrând într-o biserică. Faptul că toate acestea te conduc spre mântuirea sufletului este puțin probabil. Realitatea este că aceste forme sunt (aproape) tot ce a mai rămas de creștinism în zilele noastre.
Când în 1987 am vizitat Roma, m-am mirat la tot ceea ce în numele artei și-a făcut loc pe pereții edificiilor catolice. Cum reușesc să inducă la medidații duhovnicești dezbrăcăturile acelea, eu încă mă mir… Cum pot fi credincioșii mai aproape de Dumnezeu după participarea la un concert de zbânțuieli și răcnete, iar mă întreb…
Există o prerogativă a artei care spune că nu poate fi cenzurată. Sigur, există cenzura de piață (ce trece și ce nu trece), dar acest filtru nu este deloc obiectiv: trece ce nu trebuie! Și dacă nu ar trece, subvențiile guvernamentale plătesc pentru te miri ce. Doar să-i zici artă!
Nu sunt un total abstinent când este vorba de artă. Nu ai cum să nu admiri o pictură de-a lui Kinkade, o sonată de Mozart sau Marile Speranțe ale lui Charles Dickens. Arta poate fi frumoasă! Dar poate fi și dezgustătoare! Nici nu am început să vorbesc despre aiurelile care trec drept artă. Imaginile postate sunt mai mult decât grăitoare (măcar pe cele doar prostești le putem afișa 🙂 ). Pentru mine aceasta nu este artă, este doar un pretext.
POPAS PENTRU SUFLET 
Doar ca si subscriere la acest articol intr-o prima faza as oferi spre auditie una din capodoperele mozartiene-Ave Verum(cantata in Bisericile noastre in traducerea-Slava Tie Miel de Jertfa).http://youtu.be/DsUWFVKJwBM
Daniel,
Domnul nu vrea ca noi sa ne luam la intrecere cu cei care sunt profesionisti in muzica; ei oricum asta fac zi de zi, si vor fi mereu cistigatori in domeniu ;
insa daca inchinarea noastra prin muzica ar fi in Duh si Adevar, ar dispare orice dorinta paminteasca de a iesi in evidenta cu vocea , pe care unii cauta sa si-o scoata cit mai mult in evidenta;
sau cele ce tin de moda, am avea o inchinare care ar depasi cu mult orice manifestare profesionala de muzica;pentruca noi
am transmite slava lui Dumnezeu, care ar inalta Numele Lui si nu al nostru.
Asta ar insemna ceva maret care sa nu poata incapea in cuvinte,
ceva caruia nu i-ar rezista nimeni daca r intra in competitie.
Asa noi ne pierdem in a ne prezenta pe noi in specatacolele din biserici, nefiind o inchinare adevarata ; nici muzica adevarata.
Apologetics & Outreach Lesson 2, Page 4
Jerram Barrs vorbind despre intrarea in Louvre, Paris
A few years ago it was decided to build a new entranceway into the museum, and it is set right in the middle of this lovely square. It is completely out of place. It looks ridiculous in the context.
Now that is postmodernism. What they have done is built an enormous glass and steel pyramid modeled after the great pyramid in Egypt. They built this enormous glass and steel pyramid, and they have stuck it down in the middle of these beautiful buildings in this square. It is the entryway and it just looks absurd. It is totally out of place. That is postmodern architecture—a total disregard for the original meaning of something, for the context in which it came. This burial tomb was for a Pharaoh in Egypt out in the desert. It is a total disregard for its context. It is a total disregard for the materials. The pyramids are made of stone, beautifully carved. This is made out of glass and steel. It is set in a situation where it totally does not fit, and it is also kind of ironic. When you go inside, if there is any sun at all, it is just like being in a cauldron. It is so unbelievably hot because it is glass and there are thousands of people
there.
Everybody has to go through there to get into the museum. So, as soon as you walk in, if it is sunny at all, it is absolutely stifling—a total disregard for human comfort as well. It was obviously a monument to some architect’s delight in his own capabilities. It might be interesting in another context, but right there, it is totally out of place. That is postmodernism.
©Spring 2006, Jerram Barrs & Covenant Seminary
Dă clic pentru a accesa CC310_T_02.pdf
„Nu ai cum să nu admiri o pictură de-a lui Kinkade” ?
Daca va referiti la Thomas Kinkade, credeti-ma, ai cum sa nu admiri o pictura de-a lui:) Doar pentru ca reprezinta tematici idilice si crestine, nu inseamna ca sunt opere de arta.
Ca tot ati facut referire la „ceea ce în numele artei și-a făcut loc pe pereții edificiilor catolice” (care mie chiar mi se pare arta, dar asta nu inseamna neaparat ca e potrivita pentru peretii unei biserici), eu as prefera ca bisericile evanghelice sa mai renunte (cate mai au) la unele kitsch-uri(a la Kinkade) de pe peretii baptisierului.
Arta ar trebui să fie exprimarea principiilor estetice, frumoase şi de bun gust, care să onoreze pe Dumnezeu.
„Fiecare dă ce are!” Aşadar, un om duhovnicesc va veni pe piaţă cu o artă duhovnicească care zideşte. Omul firesc prezintă arta care stârneşte poftele firii pământeşti. Omul rafinat şi făţarnic e când cu una, când cu cealaltă, funcţie de cerinţele publicului cu care are de-a face. Întrebarea este: Sunt eu şi starea mea lăuntrică în conformitate cu placul Domnului? Dacă „da”, ferice de mine. Dar dacă încă mă scald în apele teritoriale ale păcatului, atunci trebuie o schimbare imediată.
„Astăzi dacă auzim glasul Domnului să nu ne împietrim inimile.”
Ovidiu zici „o schimbare imediata”;
are vreun rol ARTA in acest caz?
sau mult mai simplu:
„vom da socoteala de orice cuvint nefolositor?”!
Cristian Ionescu, dincolo de orice altceva, arta cu tot ce ţine de ea aţi fi putut-o împărţi în două mari perioade: de pînă la Renaştere şi de la Renaştere încoace. Nu contează că e abstractă sau figurativă, că e adevărată sau e kitsch, că are valoare reală sau fabricată de negustorii de artă: important e cum se raportează artistul la opera lui şi consumatorul la fiecare în parte.
Înainte de Renaştere, artistul era un meşteşugar; din trecento, el devine creator, obiectul muncii sale devine creaţie, el este denumit demiurg, arta devine univers şi, în final, o religie. Există idoli şi închinători la idoli.
Nu există artă din ce în ce mai abstarctă: ori e abstractă, ori nu. Apoi, totul depinde pe ce cade accentul: pe formă sau pe conţinut.
Fiecare artă se joacă în felul ei, cu obiectele sale caracteristice. Liniile, culorile dau viaţă formelor plastice, iar frumuseţea, valoarea lor nu ţine de conţinutul de idei sau de mesaj. Există nişte reguli, un dicţionar, un cifru. Arhitectura se joacă în spaţiu, cu goluri şi plinuri, cu volume. Bolta are o semnificaţie, cupola altă semnificaţie, etc.
Sunt uimit cum din toată muzica l-aţi ales tocmai pe Mozart, rătăcindu-i pe Vivaldi, Bach sau Handel. Aţi pomenit în treacăt şi de literatură, deşi locul ei nu era aici.
Părerea mea este că aţi ratat complet subiectul, dezvăluind o incultură năucitoare. Puteaţi vorbi de arta pentru artă, de artă cu mesaj, dar cu un minim bagaj de cunoştinţă de estetică. Ca om obişnuit, n-ar fi fost nicio problemă, dar ca pastor e grav, mai ales în zilele noastre.
@rasvancristian
Dumneavoastră aveți o problemă majoră și gravă în a înțelege ce înseamnă conceptul despre lume și viață în care, într-un colț, se încadrează arta. Interesul meu ca PASTOR nu este de a face o recenzie nici sumară nici amănunțită, adică DELOC, cu privire la artă, componentele și sistemele ei valorice. Asta este treaba criticilor de specialitate. Scopul meu este să analizez impactul pe care aceasta le are asupra structurii spirituale (în special) a creștinului evanghelic, dar nu numai, pe coordonata strict morală și etică.
M-ați sufocat cu înalta observație că am uitat de Vivaldi et co. Dumneavoastră ați rătăcit încă zece duzini (cel puțin) de compozitori doar pentru că nu i-ați menționat în comentariu? Nu, ați luat câțiva mai reprezentativi (poate pentru dvs.). Asta am făcut eu menționându-l (doar) pe Mozart. La fel cu Kinkade etc. Deci nu am dezvăluit nicio incultură pe cât ați dezvăluit dvs. o superficialitate imensă în a distinge care ar putea fi scopul (extrem de limitat) pentru care un PASTOR analizează arta.
Ați ratat sensul postării…
Trist!
Cristian Ionescu, cum puteţi dvs. să studiaţi impactul unui lucru asupra altuia dacă unul din termeni vă scapă cu desăvîrşire?
V-am ridicat o minge la fileu: arta a devenit religie şi fără pastorale de genul acesteia.
Aţi menţionat pe Mozart: de acord, a fost un muzician de geniu, poate cel mai mare, dar în gura unui purist ca dvs. numele unui mason sună ciudat, mai ales că era singurul menţionat. 🙂
Nu prea înţeleg în ce constă handicapul meu de a înţelege conceptul despre lume şi viaţă. Las la o parte că formularea sună ca-n documentele PCR de pe vremuri, dar a fost folosită şi de Iosif Ţon într-o carte recentă. Ceea ce, pînă la urmă, nu e deloc rău. 🙂
În tot ceea ceea ce v-am reproşat, nu aţi sezizat că, într-un fel, v-am ajutat, pentru că apăreţi pe WordPress ca reprezentant evanghelic şi la tema „artă” riscaţi să ne faceţi pe mulţi de mirul lumii ăleia pe care eu nu o înţeleg? 🙂
Deci, ideile, principiile pe care le-am enunţat în cîteva rînduri din comentariul meu anterior sunt universal valabile şi le găsiţi în tot felul de tratate şi cărţi despre istoria artei.
V-aţi supărat pe mine nu din cauza asta, ci pentru că am îndrăznit să vă sugerez să abandonaţi subiecte la care nu vă pricepeţi.
Nu am făcut remarci răutăcioase legate de gusturile dvs. artistice sau literare: vă priveşte ce vă place şi ce nu. Dar, aşa cum teologia este o disciplină, şi estetica este, la rîndul ei, o alta, fie că vreţi, fie că nu şi dacă tot deschideţi discuţia pe această temă e necesar să vă simtă lumea că aveţi idee despre ce vorbiţi.
Conceptele de valoare, de urît sau frumos, au diferit de la epocă la epocă, de la cultură la cultură, de la un spaţiu de civilizaţie la altul. La asta nu v-aţi gîndit?
Credeţi că veţi dovedi inteligenţă reproducînd nişte burlane ca model de decădere artistică?
M-aş fi aşteptat să comentaţi arta dlui Mocan în contextul creştin al postării, pentru că la capitolul valori artistice (plastice, aici sculptură) ducem mare lipsă de valori, iar domnul Mocan este un mare artist plastic.
În fond e doar un punct de vedere, nici măcar o portocală nu v-am stors pe blogosferă, pentru că tematica este atît de vastă şi de riscantă de abordat, încît mai bine trece neobservată postarea dvs.
Dacă doriţi însă să ne ambalăm în discuţii legate de subiectul în sine, nu de ce cred eu sau nu despre anumite lucruri, din moment ce habar n-aveţi ce am eu în cap, vă stau la dispoziţie să culegem portocale… artistice la patru mîini. 🙂
Nu dragul meu domn (și frate), nu m-a supărat deloc tentativa dvs. de a mă cultiva în domeniul artelor. Dacă asta îmi era intenția mă documentam. În zilele noastre poți să arăți deștept fără să fii și prost fără să vrei. Am dorit să atrag atenția cu privire la niște tendințe cultural-artistice care asaltează normele de decență și spiritualitate ale creștinului normal. ATÂT! Ăsta este domeniul meu! Pe celălalt l-am atins doar tangențial și pertinent aspectelor de intersecție religioasă. Nu l-am analizat pe Mozart ca om, spiritualitate sau caracter și nici pe Kinkade sau Dickens ci doar ca exemple de ceea ce este mai răsărit și acceptabil în artă și literatură. ATÂT! Dorința dvs. de a extinde acest dialog într-un spațiu pe care nu mi l-am propus, iată ce mă deranjează. Dar nu prea mult! 🙂
Puteți să vă ambalați cât doriți, nu e prima oară, ce nu le-am dus și până acum? 🙂
Tocmai de aceea am postat articolul in engleza de mai sus. M-am asteptat la un raspuns inteligent al vreunui snobist roman.
Data viitoare a sa pun si translatarea.
Ce ne faceam noi oare fara acesti intelectuali care la fiecare ocazie te informeaza ca ei sint (vezi doamne) …intelectuali.
Dragă Cristian Ionescu, eu nu mă ambalez nicicum: încercam să reflectez ce impact poate avea postarea dvs. asupra unui cititor îndrăgostit de artă cum mă pretind a fi.
Aţi scris în text că v-au impresionat în mod negativ „dezbrăcăturile” de la Roma, de pe pereţii catedralelor catolice şi v-aţi întrebat cum pot duce acele trupuri goale la meditaţii duhovniceşti. Hai să încercăm să lămurim măcar aici lucrurile, cît de cît. Presupun că v-aţi referit la Capela Sixtină zugrăvită de Michelangelo. O să vă surprindă sau nu, dar reacţia dvs de dezgust religios (nu estetic) a avut-o însuşi artistul, spre sfîrşitul vieţii, cînd şi-a negat opera şi ar fi vrut să o distrugă, dacă s-ar fi putut.
Dar vina nu a fost a lui sau a artei sale, ci a oamenilor, a instituţiei care a comandat-o, care s-a folosit de artist pentru a împodobi cu povestiri- nu cu icoane, trebuie să accentuăm asta! frescele alea nu erau făcute să te rogi la ele!- pereţii golaşi şi nefericit construiţi ai unui spaţiu, ai unei capele de la Vatican.
Extrem de pretenţios şi de sobru, în sensul celor arătate de dvs., a fost un catolic de renume: regele Filip al II-lea al Spaniei. O să rîdeţi, dar gîndiţi, din punct de vedere estetic, la fel cu acela, ceea ce arată că nu arta este de vină că apare în biserica catolică, ci la mijloc e gustul comanditarului, cu religiozitatea şi cu pudicitatea sa, cu spiritualitatea sa.
El Greco a fost alungat de acel rege tocmai pentru că a dezgolit nepermis picioarele unor oameni şi i-a pictat alungiţi şi în racurci, mai înalţi decît pe Domnul Însuşi.
Cu alte cuvinte, cînd folosim categoria estetică 🙂 „dezbrăcături”, ar fi corect să nu le legăm neapărat de catolicism sau de catedrale, ci de un papă mai mult sau mai puţin zăltat- şi pe vremea aia aşa erau majoritatea!-.
Nu vreau să vă cultiv în nimic. Problema este ca dvs. să nu rupeţi, o dată cu buruienile, şi dulcele rod al sufletului omenesc care este arta.
Dragă Răsvan Cristian,
cum să rup ”dulcele rod al sufletului omenesc care este arta” odată cu buruienile când deja am spus în articol că sunt – între anumite limite – un consumator (am dat și exemple 🙂 ).
Am spus că detest arta ca pretext pentru aiureli (ca burlanele, scaunele și fierătaniile din imagini) și pentru indecență. ATÂT!
Mai supărat / ambalat sunteți dvs. că iar ați trecut la portocale (se vând bine probabil 🙂 ) mecanice (o nouă formă artistică? 🙂 ).
Fr. Ionescu te -ai gindit la ceva la care sa nu sara in sus ”expertii’ ?, de ex. daca cineva se uita la acele ”arte ”isi pune problema cine e de vina ca sint acolo.
Dle. Vindecatoru’, dl Ionescu n-a avut intentia de a face o apologie a artei, nici n-a criticat-o, precum spuneti, in sensul ei estetic. Eu, citind randurile scrise de dl. Ionescu, vad ca dansul raporteaza ideea de arta strict in chestiunea legaturii omului cu Dumnezeu. Sigur, dvs. veniti la cauza, spunand ca Papa de pe vremea lui Michelangelo era de vina. Perfect de acord, dar nu cauza initiaa conteaza si se discuta aici, ci efectul acelei picturi in contextul unei Capele crestine, si dincolo de felul cum ea mangaie suav retina unui fin estetician cum sunteti dvs. Aici nu se impartea arta (de la Renastere si dincolo de ea), nu se discuta despre diversii autori de capodopere si despre creatia lor samd. Nu, ci se punea problema artei, repet, STRICT in contextul legaturii omului cu Dumnezeu. Asadar, si eu subscriu celor spuse de fratele Ionescu, anume ca nu intelegeti esenta articolului de mai sus.
Cind Paderewski a inceput sa studieze pianul , profesorul sau i-a spus ca are minile prea mici pentru un pianist;
focul din inima lui l-a facut sa devina celedru;
desigur miinile i-au ramas tot mici.
Enriko Caruso cind s-a apucat sa studieze canto, a primit o „incurajare” mare: vocea ta suna ca suieratul vintului prin fereastra;
totusia a ajuns unul din cei mai renumiti tenori ai lumii.
Daca ne uitam la Hristos vedem ca societatea i-a declarat nasterea ilegitima;
Biserica recunoscuta il declara drept eretic,;
minoritatea din care facea parte suporta o opresiune in fiecare zi,
unul din cei mai apropiati L-a tradat pt. a se imbogati
a fost judecat pe nedrept
a murit ca un criminal.
,,,,dar?
A biruit lumea.
Nu am citit nicaieri ca trebuie sa studiem si Artele,
pentru a avea biruinta asupra lumii;
ba chiar „rascumparati vremea” este un imperativ.
Banuiesc ca asta insemna a ne ocupa cu cele care zidesc in noi o inima
statornica.
Dintre cei care vor fi in Ziua Aceea socotiti biruitori, citi vor fi
cunoscut Arta?
anonimus a ramas de pe alt blog,
deci semnez Elisa. 🙂
,,…dulcele rod al sufletului omenesc care este arta…” sint foarte putine opere de arta(sculptura,muzica ,pictura etc.)de inspiratie duhovniceasca,sau realizate de artisti nascuti din nou.Subiectul acesta nu poate fi abordat prin lupa unei anume doctrine religioase fara a derapa in profan.Pastorul Cristian Ionescu poate avea opinia lui,omul Cristian Ionescu e depasit de amploarea subiectului…fara rautate!
Frate pastor, v-am scris un mail cu o cerere de rugaciune.
Va rog spuneti-mi la Brasov, cum se prinde Credo TV la televizor avind DIGI?
nu au internet respectivele surori
Am citit la fr Marius ca miine seara la 21.30 este o emisiune despre muzica crestina.(adica cea pe care o cinta crestinii. 🙂 )
Nu știu exact cum stăm cu Brașovul. Mă interesez. Am primit cererea de rugăciune.
Da, am citit și eu anunțul. (Mulți se dau drept creștini 🙂 iar alții drept cântăreți 🙂 )
v-am mai trimis pe la 17.34 un mesaj
va rog nu uitati de rugaciune