DE PARTEA VICTIMEI

Nu cred în încurajarea sindromului de victimă. Încurajez întotdeauna oamenii să se ridice deasupra acestui statut periculos. A suferi de mania persecuției, a-ți imagina că ești victimizat de familie, școală, prieteni, societate, bogați, intelectuali, deștepți, frumoși și, în general, de toată lumea este o boală psihică acută. Plânsul de propria milă este un butoi melancolic care te poate îneca în propriile lacrimi.

Există însă situații în care victima nu se poate preface, nu poate fi vorba de o imaginație bolnavă, riscul este prea mare, conștiința trebuie să fie prea moartă iar consecințele sunt prea drastice. Statisticile spun că în cazurile de pedofilie doar 3% sunt scenarii inventate. Marea majoritate a abuzurilor de acest gen rămân pentru totdeauna ascunse de teama repercursiunilor.

Nu mă erijez într-un investigator al (i)moralității cuiva, dar doresc din toată inima să transmitem un mesaj clar în comunitatea noastră. Ca tată de zece fete doresc să le spunem tuturor obsedaților că nu vom tolera asemenea mizerii în bisericile noastre. Nu voi face aici declarații pompoase. Totuși, sunt indignat de tăcerea comunității noastre în fața unei asemenea atrocități. Oare nu își dă nimeni seama că prădătorii profită tocmai de timiditatea noastră în vreme ce victimele reale vor fi din ce în ce mai rezervate pentru că… uite ce pățesc dacă îi demască?

Simțul moral al acestor criminali este complet atrofiat: ei nu țin cont de relații de prietenie, de grade de rudenie, de faptul că au de-a face cu copii nevinovați! În egoismul și patima satisfacerii deviațiilor lor mentale sunt în stare de orice. În tot acest timp se afișează cu ”scumpele lor soții”, par a fi oameni duhovnicești și câștigă încrederea multora.

Am spus și repet că orice caz de felul acesta trebuie studiat cu grijă și bine filtrat: credibilitatea victimei și a detaliilor abuzului, coroborarea mai multor acuzații, explicațiile și reacțiile acuzatului ș.a.m.d.

Este de înțeles că pe unii oameni nu ni-i putem închipui în astfel de posturi. Ne este greu să acceptăm că ar fi în stare de asemenea josnicii. Da, nici Biblia nu ne încurajează să credem o reclamație împotriva unui slujitor. Două sau trei, da! Dar dacă sunt șase, șapte, o duzină, mai multe…

Într-o asemenea situație este absurd să crezi că este un complot regizat pentru distrugerea unui om. Să fim serioși: persoanele care au depus plângerile vor fi pentru totdeauna stigmatizate în comunitățile noastre. Prejudecățile pe care le vor înfrunta de acum încolo sunt inimaginabile. Curajul lor nu va fi răsplătit decât cu dezgust și suspiciune. Ne-au stricat jucăriile, ne-au pus nori pe cerul senin al aparențelor și ne-au stricat imaginea! Nimeni nu dorește să plătească acest preț! Pe aceasta contează prădătorii, iată ce îi protejează ani de-a rândul!

În regimul comunist am fost învățați să mușamalizăm totul, să trăim o iluzie, să strângem din dinți și să înghițim abuzul. Îmi aduc aminte de nenorocita Tamar, sora lui Absalom. Abuzată și necinstită de fratele ei vitreg, prințul Amnon, victima este supusă unui tratament al înăbușirii de toți cei din jurul ei. Chiar dacă mai târziu Absalom se răzbună pe Amnon, intențiile sale nu au prea mult de a face cu necinstirea sorei sale cât cu propriile sale interese.

Demascarea unor asemenea acte trebuie să fie un început în procesul de vindecare al victimei. Ruperea tăcerii este absolut necesară, dar nu numai pentru revendicarea propriei demnități ci și pentru a proteja eventuale victime în viitor. Aviz părinților, pastorilor, suporterilor și, mai ales, prădătorilor!