7 iunie 2012 
Cred în capacitatea, autoritatea și superioritatea bisericii locale în ceea ce privește misiunea și evanghelizarea. Într-o vreme a instituțiilor de tot felul, comunitatea rămâne modelul biblic, paulin, al răspândirii creștinismului. Într-un articol – ce-i drept mai vechi, de acum un an – intitulat Sfârșitul plantării de biserici (Christianity Today), Jason B. Hood pendulează între diferite argumentări ale metodelor de misionarism și evanghelizare folosite mai ales în contextul emancipării de tip occidental a lumii.
Evanghelizarea trebuie făcută pe trei coordonate geografice: local, fiecare credincios acolo unde este (Ierusalim); prin expansiune, din aproape în aproape, pe platforma bisericii locale (Iudeea-Samaria); prin misionarism, în zone depărtate (până la marginile pământului).
Evanghelizarea locală întărește numeric biserica locală. Multiplicarea și divizarea ei au loc în baza unor considerente de spațiu și eficiență în slujire. În context românesc, aceasta a fost multă vreme cea mai exploatată metodă. Evanghelizarea prin expansiune vizează comunitățile din imediata vecinătate a bisericii locale. Avantajul acestei metode este că oferă câmp de misiune slujitorilor și credincioșilor care simt chemarea spre astfel de proiecte. Odată realizată convertirea unui număr optim de oameni, se pot pune bazele unei noi biserici care, în timp, să devină autosuficientă și autonomă. Procesul continuă la nesfârșit de la periferia teritoriului câștigat pentru Evanghelie. Ce se întâmplă cu centrele care sunt la un moment dat înghițite spre interiorul acestui teritoriu? Apare spiritul misionar, prin care unii credincioși sunt chemați și trimiși (ca Pavel și Barnaba) departe de baza locală.
Câteva principii pe care le consider capitale, indiferent de metoda folosită:
- Orice proiect evanghelistic sau misionar trebuie desfășurat pe platforma și sub autoritatea unei biserici locale (principiul Antiohia); misionarul sau evanghelistul trebuie să rămână sub autoritatea bisericii locale, să raporteze din când în când cu privire la activitatea sa, să aibă suportul spiritual și material al comunității;
- Oriunde Evanghelia este propovăduită, creșterea și maturizarea spirituală a convertiților trebuie să aibă loc în mediul bisericesc (principiul Asia Mică); aceste biserici trebuie edificate, supravegheate și organizate cu sprijinul unor echipe de intervenție (gen Timotei-Tit-Apolo) până la momentul autosuficienței;
- TOATE bisericile (chiar dacă autonome) trebuie să rămână într-un lanț al părtășiei, care să asigure sănătatea doctrinară și morală, supravegherea etică a slujitorilor lor și ajutorarea reciprocă atât caritabil cât și spiritual (călătoriile misionare ale lui Pavel).
Probabil, ”sfârșitul plantării de biserici” ca metodă de evanghelizare are în vedere extinderea deja continentală a creștinismului și necesitatea trecerii la un stil mai agresiv de misiune.
Un pastor căruia o membră i-a făcut reproșuri cu privire la metodele de evanghelizare folosite de acesta, i-a răspuns scurt și tăios: ”Doamnă, prefer metodele mele de a face ceva decât pe ale dumneavoastră de a nu face nimic!” Nu că orice metodă ar fi acceptabilă în sensul practic al cuvântului, dar, logistic, metoda contează mai puțin. Fie prin misionarism de butuc (omul care merge la fața locului), tehnologie (radio, tv, publicații etc.) sau cruciade pe stadioane, în case de cultură, în parcuri și piețe, pe stradă de la om la om, Evanghelia TREBUIE propovăduită! Cu cât mai multe metode (plasă, undiță, nave moderne), cu atât mai bine!
POPAS PENTRU SUFLET 
Metoda lingvistica mi se pare a fi cea care da randamentul cel mai scazut. (Cel putin asa o vad eu.) Recent, am fost intr-o biserica romana unde au venit trei misionari romani care si-au prezentat pe rand agenda de misiune. Toti trei au terminat facultatea de lingvistica, au fost recrutati de o organizatie crestina de misiune, si urmau sa fie trimisi in trei locuri geografice diferite – unul in China, altul in Afghanistan, iar altul in India. Misiunea lor era sa se „contopeasca” cu populatia bastinasa pentru cativa ani, sa invete bine dialectul acelei zone, si apoi sa traduca Biblia in dialectul respectiv. Intentii bune – zic eu, dar mi se pare prea de lunga durata! (Vine Domnul pana ce misionarul roman traduce Biblia in limba respectiva! 🙂 ) In cazul acesta cred ca ar fi mult mai eficient daca s-ar recruta un crestin din mijlocul bastinasilor, care cunoaste limba engleza, si acesta sa se implice in traducerea Bibliei in dialectul respectiv.
Am retineri fatza de misunile care folosesc activitatile sportive ca metoda prioritara de-a „evangheliza” pe bastinasi. Sportul e sport, iar Evanghelia este Evanghelie! Daca si apostolii organizau activitati sportive pe unde umblau, nu stiu daca Evanghelia ar mai fi ajuns si pana la noi. Sau poate ar fi ajuns si prin sport, nu stiu…
Ovidiu, exista o posibilitate care reduce foarte mult timpii de lucru. Se poate solicita traducerea bibliei corpurilor diplomatice romanesti acreditate in tarile respective contra unei sume de bani . Plata se poate face usor pentru ca 99% dintre crestinii cu posibilitati materiale prefera sa „ajute” raspindirea evangheliei prin suport financiar. Iar acreditatii , mai ales cei acoperiti, cunosc foarte bine limba, obiceiurile ,etc. Si au si timp. Iar despre venirea Domnului, eu cred ca tu nu esti din categoria celor care isi pierd vremea cu asa ceva.Banuiesc ca tu crezi ceea ce este scris in biblie referitor la „timp si soroace”, ” ca un hot”, „cind nici nu stiti”, si alte asemenea precizari. Ba mai mult, citeam ca gindurile noastre sunt ca cerul de pamint de departe fata de gindurile lui Dumnezeu.
cred c-am mai zis, dar eu am observat ca la evanghelizarile organizate de bisericile penticostale, cam o data pe an, se evanghelizeaza de fapt tot penticostalii. f putini dintre credinciosi aduc la aceste evanghelizari necrdinciosi. biserica se umple de pocaiti pt ca se da sfoara-n tara ca vine x si predica. dovada e numarul f mic a celor din afara care fac botez.
Dupa parerea mea, biserica ce o stim noi majoritatea romanilor este doar o cladire unde ne intalnim peste saptamana si dumineca. Biserica ce nu o vedem insa ar trebui sa fie „trupul lui Cristos” care este unita permanent intr-o partasie si un exemplu de invidiat pentru cei ce nu sunt crestini, in sensul nostru. Ce vreau sa spun prin asta, barfa si invidia sa nu existe intre noi cei din biserica. Activitatile sa nu se limiteze doar la studiu biblic, mersul la biserica, cantari, poezii, activitati din biserica ci la intalniri regulate la parc, in excursii, la pescuit, la un meci de fotbal, la un picnic… De ce nu? Metode de evenghelizare sunt multe dar problema este, suntem noi deschisi pentru a folosi fiecare oportunitate de a-i introduce pe cei necredinciosi la Isus?
ovidiumarinca: poate nu este nici un crestin bastinas ca sa il recrutezi si daca exista crestini din acel popor poate nu au chemare pentru a propovadui. Da, toata lumea e chemata dar nu trimisa la fel.
Mihail: Biblia e recomandat sa fie tradusa de un om nascut din nou, nu de profesionisti. Ton ar stii sa iti spuna mai bine.
Aici nu cred ca vorbim de traducerea bibliei in limba unei natiuni civilizate. Cred ca se pune problema traducerii bibliei in dialectul vreunui trib izolat de civilizatie, la care nu ajungi prin ambasada romaniei din statul respectiv (pt ca cel mai probabil nu avem oficiali pe acolo). Daca asa stau lucrurile, ma indoiesc ca vei gasi acolo un vorbitor de limba engleza, care sa se fi nascut acolo si astfel sa cunoasca si dialectul bastinasilor, dar si o limba de circulatie internationala. Sa dea Domnul sa fie cat mai multi lucratori la secerisul Lui, iar noi sa-i incurajam.