ADEVĂRURI INCOMODE ÎN SPATELE FENOMENULUI ”MEGACHURCH”

De la început doresc să clarific două lucruri: mai întâi, nu cred că o biserică de mii sau zeci de mii de membri este un rău în sine; apoi, în condiții de (relativă) libertate nu aș dori să fac parte dintr-o biserică prea mică (sub 100 de membri). Potențialul unei mega-biserici nu trebuie subestimat: resurse imense pentru implicarea în misiune, servicii sociale, conferințe educative și servicii religioase antrenante, reflectarea unei percepții pozitive despre creștinism și imaginea de succes pe care o reprezintă. Chiar Biserica Primară Apostolică este identificată ca o biserică numeroasă, în creștere locală dar și într-o continuă expansiune. Așadar, mișcările Willow Creek, Vineyard, Harvest etc. reflectă, aparent, spiritul nou-testamental al creștinismului. Cu… MICI diferențe!

Biserica lui Isus Hristos a fost fondată pe principiile Împărăției lui Dumnezeu. Scopul ei în sine nu a fost niciodată relevanța, adaptarea la preferințe sau acomodarea presiunilor culturale ale societății. Să ne aducem aminte că în istorie, creștinismul nu a fost vreodată mai expus decât, la început, culturii iudaizatoare. Ceea ce trebuie remarcat aici este că, în ciuda preluării tendențioase a termenului de ”legalism” în vremea noastră – sub steagul fals al așa zisei ”libertăți în Hristos” -, Legea Vechiului Testament era norma acceptată a valorilor sociale ale civilizației mozaice. Adevărat, această extremă pendula în sfera unor îngrădiri religiose care își pierduseră semnificația în contextul venirii lui Mesia în lume.

Astăzi, extrema fluturată în numele eliberării de corsetul legalist afirmă drepturi cărora Scripturile sau Hristos nu le-au acordat niciodată legitimitate: o îmbrăcăminte (din ce în ce mai) indecentă, bijuterii cu ridicata, o muzică lipsită de restricții, un spirit tolerant, ecumenic și un regim comercial de prezentare: o paletă de denominații și biserici cu o varietate nelimitată de nuanțe pentru gustul fiecăruia. De fapt, diversitatea exagerată și extrapolată în domeniul esențialului a dus la pierderea identității Bisericii.

O mare pacoste a acestui curent religios (care se ascunde sub masca… relație nu religie) sunt conferințele de leadership anuale, lunare, prin satelit, aici și acolo, pretutindeni și tot timpul. Aceste conferințe au ca scop infiltrarea acestei mentalități în rândul noii generații de pastori. Multiplicarea acestui concept este esențială pentru întreținerea și justificarea brandului. Printre ideologiile necesare acestor centre sunt prosperitatea, siguranța eternă a mântuirii, relevanța, evanghelia socială ca scop în sine, soluții mai mult psihologice în consilierea personală și de familie în locul puterii și manifestării darurilor spirituale, obsesia succesului ca unitate de măsură a călăuzirii, viziunea ca substitut al călăuzirii divine și atmosfera emoțională și – în multe cazuri – contrafacerea minunilor ca surogat al prezenței reale a Duhului Sfânt.

Creștinismul evanghelic românesc (și de ce nu, penticostal, în forma lui originală) nu poate fi competitiv pe această piață de desfacere. Mai ales în diaspora, unde fenomenul de diluare a tradiționalului este la el acasă, dar și în România unde a început să-și întindă tentaculele, sistemul este contagios și se extinde cu repeziciune. A afirma că nu suntem (majoritatea, dacă nu toți) afectați într-o oarecare măsură este o contestare a realității.

Presiunile de a îngădui măcar parțial acest compromis în viața bisericii sunt imense. Amenințarea cu falimentul este pentru multe comunități iminentă. Stigmatizarea agresivă a tot ceea ce este învechit, tradițional sau demodat, coroborată cu apariția unui nou tip de lider din mijlocul turmei (adică nu în frunte, nu în coadă) riscă să devină coșmarul unei comunități hibrid, pe cale să-și piardă identitatea și direcția. Mai nou, maimuțărelile lamentabile ale unor pastori și predicatori, mișcările de scenă gen pinochio și carismele ieftine în căutare de aplauze, în loc să atenueze exodul generației tinere spre ”the real thing” mai rău l-au agravat.

Consider că, dacă tot vorbim de opțiuni, ceea ce ne caracterizează pe noi ca români evanghelici, chiar dacă nu conservat în mod absurd, ar trebui să rămână modul nostru de închinare și manifestare care ne stă bine. Ce bine că David nu s-a dus la luptă împotriva lui Goliat cu armătura lui Saul. Era nu doar caraghios dar și periculos (pentru el însuș). Cineva ar putea argumenta că ne vom pierde, că vom dispare. Probabil, dar asta se poate întâmpla oricum. Dumnezeu ne-a cerut să slujim celor din generația noastră. Majoritatea bisericilor care au existat vreodată au dispărut. Altele le-au luat locul. Or, dacă viitorul Bisericii este în forma ei propagată de spiritul postmodern, personal prefer să rămân (cât mai) în trecut. Scopul nostru NU este de a reinventa biserica. Alții vor avea grijă de asta…