RĂZBOI IDEOLOGIC ÎN AMERICA, DAR CARE SUNT PREMIZELE

Acum că s-a terminat cu alegerile și (re)inaugurarea, cu cine (nu) s-a rugat și/sau a cântat, analiștii au tăbărât pe discursul președintelui Obama, care reprezintă o reafirmare de-a dreptul violentă a (non)valorilor liberale care îi definesc platforma de guvernare. Nu mai vorbim de faptul că s-au împlinit 40 de ani de la începutul durerilor, victoria Roe vs. Wade, adică legalizarea avorturilor în SUA.

Aud despre faptul că natura electoratului american (și nu numai) s-a schimbat în ultimile câteva decade și că s-a finalizat tranziția de la reaganism la obamanie via clintoneală. Desigur, în 40-50 de ani au murit milioane de oameni care credeau în valorile conservatoare, în vreme ce au crescut alte multe milioane în zdruncinăturile Beatels, Presley, Michael Jackson și Madona.

Declar că schimbarea spre stânga a societății are de-a face cu o ideologie morală mai degrabă decât cu economia, cultura și/sau schimbarea generațiilor. Ceea ce înseamnă că războiul pentru sufletul Americii și (poate) al lumii s-a pierdut pe câmpul valorilor creștine nu suficient de crezute, trăite și promovate de… creștini. Doar Obama e și el (un fel de) creștin, nu?
Să privim puțin la ceea ce se petrece în multe biserici și mă refer chiar la cele românești. Pe platforma să nu mai fie cum era, fără nicio rațiune de a fi ci doar de a face lucrurile… altfel, au apărut tot felul de biserici, evenimente, stiluri de a predica, de a cânta, de a se (dez)îmbrăca, în fine, tot tacâmul.
Premiza este că tradiția plictisește. Plictiseala duce la depresie sau, cel puțin, se confundă adeseori cu ea.
Pentru a birui plictiseala, tinerii au nevoie de experiențe tari. Dacă nu le oferi în biserică, le vor avea într-un bar, o discotecă, altundeva.
Și atunci, pentru că altundeva este acel altfel de care avem nevoie, biserica devine acel undeva unde se aduce ceva, altfel, care aparține altundeva, biserica devenind un fel de… altundeva.
Mă rog, sunt sigur că ați priceput.
Dar, ne trebuie și baze teologice, nu?
Începem cu libertatea în Hristos, continuăm cu ruperea lanțurilor legaliste, îi dăm înainte cu bucuria și veselia laudei și închinării, sprintul final având de-a face cu sfidarea tuturor mustrărilor și, în fine, de-a rostogolul spre vârsta când nu se mai poate ce-a fost, păcat că pe vremea noastră nu era, dar le lăudăm entuziasmul și pasiunea altora care, uite, sunt altfel.
Nu vom fi farisei să nu recunoaștem că mai peste tot s-au făcut concesii și nici nu vom spune că toate au fost neapărat rele. Totuși, am o dilemă, când Biblia spune să nu iubim lumea nici lucrurile din lume, să nu ne potrivim chipului veacului, sau să o rupem cu păgânătatea și poftele lumești, oare toate acestea au doar un sens strict spiritual? Iar dacă se referă ȘI la anumite stiluri, manifestări, vestimentații și pasiuni, când prea de tot devine… prea de tot? De aici la imoralitate și toate implicațiile sociale ale acesteia nu este decât un pas foarte scurt.
Deocamdată, nu am auzit nicio justificare de bun simț a acestor simptome, ci doar sâc-sâcuri, bâl-bâluri și d-aia pentru că-uri.