ADEVĂRUL DESPRE LIBERALISM VS LEGALISM

Nu voi confrunta aici (deși o contest) acuzația de impostură intelectuală care mi-a fost adusă uneori, mai ales în legătură cu folosirea – zice-se neglijentă – a unor noțiuni și concepte. Asta o poate spune oricine despre oricine atunci când nu-i convine, fiecăruia, ce zice celălalt.

Dar, pentru că marile controverse ale ultimilor ani au de-a face, în mediul nostru EVANGHELIC ROMÂNESC, cu aspecte cărora li se poate aplica eticheta de liberalism, voi încerca să explic termenul, să definesc contextul și să justific folosirea conceptului în acest context.

Termenul de liberalism a apărut în perioada iluminării, având conotații pozitive. Se referea atunci la drepturile omului, însemnând egalitatea socială ca principiu, eliminarea barierelor rigide de castă ca motiv revoluționar și emanciparea claselor considerate inferioare pe scara societală, ca proiect politic, legislativ. Cele mai mari plăgi ale civilizației umane (sclavia, rasismul, colonialismul) au fost confruntate și, parțial eradicate, ca rezultat al liberalismului, așa cum era el definit atunci.

Problema este că acest curent și-a întins tentaculele în multe direcții. În aceeași perioadă în care se lupta pentru dezrobirile sociale, liberalismul a pătruns și în sfera religiei, strecurând dubii cu privire la istoricitatea Bibliei, introducând tot felul de teorii concurente cu Scripturile (big bang, evoluționismul) și exploatând perfid dezvoltarea științifică și tehnologică. Umanismul era unul dintre brațele de dezvoltare ale liberalismului către extrema ateismului (materialist – științific, pentru cine a uitat).

Pentru cei care au rămas devotați religiei și crezului în existența lui Dumnezeu, liberalismul a oferit o alternativă. Efectul de diluare a doctrinelor biblice nu a întârziat să apară. Liberalismul religios este acea ramură a liberalismului care privește Cuvântul lui Dumnezeu cu suspiciune, atribuindu-i mai degrabă un sens simbolic decât literal, diminuând miracolele la nivel de fenomene naturale inexplicabile altădată, dar accesibile acum și considerând ca interpretabilă majoritatea preceptelor morale, cu aplicație culturală și temporară.

Atunci când un larg contingent creștin a repudiat aceste curente teologice, liberalismul și-a făcut loc în biserică pe panta cea mai abruptă a amestecului dintre firesc și duhovnicesc, închinarea. Deoarece liberalismul în forma sa demascată nu a reușit să se impună în mediul evanghelic la nivel de teologie (vezi marea reformă baptistă a anilor 70 condusă de Adrian Rogers), iar în mediul evanghelic românesc nici nu putem vorbi de o apariție semnificativă a acestei teologii, următorul bastion a fost așa zisul tradiționalism, identificat mai recent ca fiind legalism. Aici este adevărata impostură intelectuală și spirituală a promotorilor liberalismului religios. Ei așează în aceeași ecuație legalismul împotriva căruia lupta Pavel în Galateni și nu numai, legalism care se referea la iudaizarea creștinismului (sabat, tăiere împrejur și feluri de mâncare), cu principiile de decență și rânduială bisericească pe care Pavel le poruncește vehement în toate epistolele sale. Impostura liberalismului religios nu are margini atunci când, sub acoperirea repudierii altor curente surori (umanismul, liberalismul teologic), se declară pe sine ca fiind parte din mișcarea conservatoare! În realitate, șarpele liberalismului, cu mecanisme de cameleon, se strecoară ca râul, pe direcția celei mai vulnerabile opoziții. În anii 60 a fost coruptă o întreagă generație cu amestecul între revoluția sexuală și cultura lui Isus care a reapărut recent în mediul carismatic. Mediul carismatic este îndeosebi veriga slabă a acestui tip de liberalism, cu încărcături de probleme morale și paranormale, deoarece subliniază importanța și superioritatea sentimentelor, manifestărilor și experiențelor în detrimentul doctrinei și a spiritului de reverența.

Pentru că incursiunile sale temerare în toate dimensiunile sociale și religioase i-au acoperit întrucâtva urmele, liberalismul a devenit o noțiune greu de definit fără menționarea contextului. În mediul evanghelic românesc este simplu. Teologia liberală nu a pătruns decât foarte izolat și minor în anumite cercuri intelectuale. Singura manifestare a liberalismului în contextul nostru are de-a face cu închinarea în stil și prezență și sensul ei cultural. La aceasta se referă vârfurile liberalismului religios, românesc și evanghelic, atunci când urlă spumegând împotriva legalismului. Antiteza conceptuală și contrastul ideologic sunt foarte clare: liberalii ne numesc legaliști, iar noi îi numim… liberali! Pentru ei este o luptă de eliberare a firii pământești, în vreme ce noi luptăm pentru a menține măcar un dram de decență, reverență și bun simț.