VÂRSTA ȘI NEOBIȘNUITUL – DESPRE FRATELE SILE

Deși, la prima vedere, tinerețea este vârsta marilor începuturi și transformări, eu cred că bătrânețea poate fi vârsta marilor traume. Dacă atunci când ești tânăr, motivația este curiozitatea și necunoscutul, la bătrânețe ieși puțin câte puțin din obișnuitul pe care ți l-ai clădit o viață întreagă. Începând cu plecarea copiilor atunci când merg la școli sau își formează propria familie (mai vizitez din când în când camera unde au stat cele două fete ale noastre care s-au căsătorit, așa, să-mi aduc aminte), apoi slăbiciunile anilor adunați ca o povară apăsătoare și mai ales pensionarea, actul de lepădare a societății de ceea ce nu mai este util, toate acestea sunt traume vestitoare de sfârșit. Nu mai vorbim de momentul inimaginabil când stai față în față cu o piatră de mormânt, deasupra unui morman de pământ care ți-a răpit dintr-o dată jumătate din tine. Este doar o chestiune de timp până o va înghiți și pe cealaltă.

Demisia și retragerea papei se leagă de imaginea bătrânelului firav care spune că vârsta nu îi mai permite să se achite de activitățile din ce în ce mai extenuante ale poziției de pontif. Din punctul meu de vedere este o chestiune de demnitate. Eclesiastul descrie plastic ”anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”. Și totuși, îngăduit de Creator în această perioadă de viață este un mare examen. Sunt oameni care devin frustrați, paranoici și senili, în vreme ce alții sunt plăcuți, darnici și sfătoși. Aducând din nou vorba de demnitate, Pavel numește această atitudine a fi ”vrednic de cinste”.

Pentru că mă apropii cu pași repezi de vremea bătrâneții mele (poate în câțiva anișori 🙂 ), am început să mă gândesc din ce în ce mai mult la acest subiect. Atât prin prisma familiei cât și a slujirii, provocările vârstei sunt mari. Ca părinte dorești să ai simțământul împlinirii de a-ți vedea copiii la casele lor, ieșiți cu bine din vâltoarea tinereții, păstrând valorile în care i-ai crescut. Ca slujitor, învățând și din greșelile unor înaintași, consider că cea mai importantă preocupare este să lași în urma ta oameni destoinici care oricând să poată purta poverile spirituale ale bisericii. Înaintarea în vârstă ar trebui să ne facă din ce în ce mai conștienți de ceea ce lăsăm în urmă. În măsura în care copiii și enoriașii ne vor permite o retragere mai mult sau mai puțin onorabilă, la urma urmelor este în puterea noastră de a da grație și demnitate momentului.

Recent, deși a încercat de o bună bucată de vreme să se retragă din poziția de Redactor Șef al revistei penticostale Cuvântul Adevărului (frații l-au tot rugat să mai rămână), pastorul Cristian Vasile Roske (fratele Sile) a insistat să facă pasul înapoi. A lăsat în urmă nu numai un set de valori publicistice, ci și oameni capabili care au preluat din mers lucrarea, atât la redacție cât și în biserica pe care a păstorit-o. Îl cunosc de când eram de-o șchioapă. Nu mi-am închipuit vreodată viața de biserică fără el. La orice serviciu divin era pe scaunul lui, conducând programul, cântările în comun și dând stabilitate, sensibilitate și spiritualitate bisericii din strada Popa Nan 106. Predicile sale erau adevărate momente de prospețime în vremea marelui întuneric comunist. Știam că suferea pentru credință și îl consideram în taina sufletelor noastre un model al credincioșiei.

Când încă nu împlinisem șapte ani, a rupt orice șablon de etichetă bisericească, suindu-mă cu picioarele pe scaunul de la amvon și punându-mă să predic în seara de crăciun a anului 1969. În anii care au urmat, mi-a monitorizat atent creșterea spirituală și… amvonală, dându-mi sfaturi pe care nu le-am uitat niciodată. Prima mea conversație cu fratele Constantin Caraman am avut-o într-o seară când, în urma unei predici rostite în prezența amândurora, fratele Sile m-a dus la dânsul să-mi dea câteva sfaturi. Le țin minte și pe acelea. Bineînțeles, de-a lungul timpului, mulți alții au contribuit într-o măsură mai mare sau mai mică la formarea mea, dar temelia învățăturilor și structurii mele sufletești a așezat-o acest om al lui Dumnezeu.

Însă, oricât de mare impact ar avea cineva asupra celor din jur, apostolul Pavel subliniază că cel mai de seamă exemplu stă în ”sfârșitul felului lor de viețuire”. Obișnuim să ne elogiem înaintașii atunci când nu mai sunt. Urarea mea pentru fratele Sile este ca Domnul să-i dea sănătate și cât mai mulți ani în mijlocul comunității pe care a slujit-o cu iubire toată viața și care îl iubește ca pe un adevărat patriarh al credinței. De aceea, acum când se vorbește atât de mult despre acest segment de viață al apusului slujirii, oricât de semnificativ ar fi gestul papei, sunt nostalgii mai aproape de inima noastră. Îi avem pe ai noștri, modele vii, oameni cu adevărat vrednici de cinste, cărora le datorăm aprecierea și dragostea noastră câtă vreme mai sunt printre noi.