DE CE „PRO ISRAEL”, NECONDIȚIONAT

Am urmărit cu oarecare interes nuanțele de opinie privitoare la Israel, atât în parcursul istoric, cât și în context modern, ba chiar în colțul nostru evanghelic românesc.

Nedumeririle lui Teofil Stanciu – cu tot respectul, articolului său i-ar fi stat mult mai bine să rămână la semnele de întrebare – sunt într-o măsură justificate, generic, dar și de o naivitate demnă de liberalismul american, lăcrimând (oarecum camuflat – vezi disclaimers, cam multe în numitul articol) de durerea celor exploatați și persecutați de evrei și, în același timp, beneficiind de suportul comunității evreești, foarte bogată și, necondiționat, aferentă socialismului de tip european. Dilema Partidului Democrat din SUA în ce privește Israelului este comparabilă cu dilema aceluiaș partid cu privire la populația de culoare. După ce a luptat din răsputeri împotriva republicanului Lincoln, Marele Emancipator și salvatorul Republicii, acum susține reforme la celălalt capăt al ecuației, nimicind pur și simplu comunitățile afro-americane prin îngăduințe reparatorii care încurajează la lene, iresponsabilitate și promiscuitate.

Cu alte cuvinte, poți să nenorocești pe cineva și fiind de partea sa, atenție!, nu necondiționat ci interesat. Voturile în bloc ale negrilor și evreilor merg unidirecțional spre candidații democrați, așa cum se întâmplă în ultima vreme și cu hispanicii. Iată de ce și emigrarea a devenit un subiect încărcat de politica electorală americană. Pe considerente morale, voturile homosexualilor sunt de asemenea îngrămădite în cutia democraților. Cu această haină formată din petice (des)colorate, nu-i de mirare că haina dintr-o bucată a republicanilor nu are suficient material pentru o măsură pe măsura celeilalte.

Aceasta mă aduce, în închiderea cercului meu de, hai să le zic… argumente, la întrebarea „pe ce considerente acordăm suport unei cauze?” Interese de ordin ideologic, (i)moral, material, electoral (cu subcapitol etnic: poate era normal ca afro-americanii să-l voteze pe Obama în vreme ce albii s-or fi eliberat de fobii, din spirit colectiv de vinovăție) ș.a.m.d.?

Când însă vorbim de Israel, d.p.d.v. creștin, lucrurile se complică. Teofil Stanciu – și nu numai el – are o perspectivă, clar, intelectuală a lucrurilor, iar păcatul intelectualismului este că, aproape întotdeauna, surprins de fermitatea instinctului (cel mai adesea corect) al oamenilor de rând, îl califică drept irațional.

Aș putea da multe citate din pentateuh, din cărțile istorice, profetice, evanghelii, epistole și apocaliptice, cum că Israelul ESTE și rămâne pentru totdeauna poporul ales; că în vreme ce Dumnezeu Își rezervă dreptul de Tată să-și pedepsească copiii neascultători (folosindu-se chiar de ticăloșii lumii), vai de cei ce râd de durerea Ierusalimului; că Israelul joacă un rol esențial în Planul Profetic; că în anumite cazuri Dumnezeu consideră că cei care nu sunt împotriva noastră sunt cu noi, în vreme ce în alte situații (instinctul îmi spune că se referă și la Israel) cine nu este cu noi este împotriva noastră etc. Dar nu am s-o fac (de data aceasta) în speranța că cine se miră că omul simplu poate să aibă dreptate fără procesul, uneori anevoios, al rațiunii (așa s-a întâmplat și cu Evanghelia, nu?) va putea, măcar de data aceasta, să accepte atitudinea pro-Israel, necondiționat, atitudine pe care o simțim în spiritul dacă nu și litera Scripturilor. La ADEVĂR nu se ajunge întotdeauna pe calea… argumentelor (instinctul îmi spune că unul dintre motivele pentru care – spunea Domnul Isus – este greu pentru bogați să intre în Împărăția cerurilor este faptul că sunt prea deștepți…)

Deci, cu tot respectul pe care îl am față de intelectuali (dacă nu devin, între timp, snobi), un pic de documentare biblică la firul ierbii (adică mai citiți ȘI Biblia, nu numai cărți teologice), plus ceva mai multă înțelegere față de și încredere în instinctul popular n-ar strica…

Sursa foto și mărturia excepțională a unui egiptean pro-Israel AICI (din păcate, doar în engleză).