O DISCUȚIE LOGICĂ DESPRE PSIHOLOGIA COPILULUI

Fiecare dintre noi venim dintr-un anumit mediu familial: mai strict sau mai lejer, mai auster sau mai vesel, mai sărac sau mai avut, mai simplu sau mai sofisticat, mai religios sau mai lumesc și lista poate continua.

Felul fiecăruia de a fi și media – uneori suma – temperamentală a unei familii este ca oceanul în continuă zbatere între malurile sale.

Dezvoltarea psihică a unui copil este o traiectorie unică, un cumul de calități determinat de un complex de factori: calități înnăscute sau moștenite, calități formate prin educație și experiența de viață și calități asumate prin însușirea unui anumit concept despre lume și viață.

Deoarece procesul devenirii noastre psihice durează cât viața, identitatea fiecăruia dintre noi evoluează (sau… involuează) permanent.

Din punct de vedere psihologic și funcție de vârstă, în mod normal, o persoană traversează spații și curente de dezvoltare din zona instinctivă spre rațional. Întotdeauna va exista o doză de instinct liber în noi. Procesul de maturizare înseamnă developarea rațională, prin care învățăm să suprimăm anumite instincte și să le cultivăm pe celelalte.

Iată de ce, dacă întrebi un copil despre părerile sale, te vei trezi cu răspunsuri lipsite de o perspectivă largă pe care o poate oferi doar o judecată rațională, matură. Copilul gândește în clișee imediate, generate de instinctele sale.

Spre exemplu, întrebând un copil dacă este fericit, răspunsul lui va fi pe măsura ultimei lui experiențe: dă-i bomboane și este, îi iei jucăria și nu mai este.

Ați observat că mulți copii, de multe ori adolescenți, pun preț mai mare pe aprobarea sau părerile altora decât a părinților? Pentru că la o anumită vârstă echilibrul între instinct și rațiune poate fi negociat doar prin autoritate și disciplină. Or, la acea vârstă, instinctul bate rațiunea și generează revoltă. Credeți-mă, nu doriți să aflați ce părere are flăcăul sau domnișoara despre regulile casei sau despre dumneavoastră, părinții lor.

Într-o discuție oarecum privată, de aceea nu-i dau numele, unul dintre cei mai recunoscuți psihologi creștini din America povestea un episod din viața sa de familie. Într-o Duminică dimineața, pregătindu-se să meargă la biserică, își aștepta fiica să îi însoțească. Într-un târziu, ca de obicei în ultimele săptămâni, a coborât afișând o modă a spiritului liber, nonconformist, vopsele, șuvițe, piele și mărgele, ce mai, rău de tot. Exasperați dar și epuizați de argumentele pe care le aveau de-o vreme cu fata, părinții doar s-au lamentat de data aceea: „Măi fetițo, spune-ne și nouă, peste zece ani, tot așa ne vei chinui și ne vei face de râs?” La care, „fetița” zâmbește șugubăț, le trage un zâmbet în colțul gurii și zice: „Aș, bineînțeles că nu, dar acum trec și eu printr-o fază (I’m going through a stage)!”

Copiii trec prin mai multe faze. Nu-i întrebați pe psihologi de unde și cât îi ține faza, e o chestiune de la caz la caz, nici cum se tratează, la unii trece de la sine, la alții…

Ideea este cum să-i ții sub control ca, până le vine mintea la cap, să nu se nenorocească. Pentru asta, doamnelor și domnilor, autoritate și disciplină, educație și pedeapsă (știu, știu, cu grijă, iubire, limite și frică de serviciile de protecție) reguli și restricții, exemplu și seriozitate!

Ce părere are copilul despre asta? Nu-l întrebați, nu contează!