PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE

Apărută în mediul evanghelic, mișcarea carismatică s-a extins în mai toate mediile și denominațiile creștine și a devenit în cele din urmă podul ecumenismului modern.

În aparență, valorile carismatice se suprapun celor penticostale. Doar în aparență!

Cei ce mă cunosc știu că sunt născut penticostal, crescut penticostal și ireversibil penticostal. Dar exagerările, infatuările și ereziile acestui curent mă indispun profund.

Pornind de la faptul că biserica pe care o păstoresc crede și practică stăruința pentru botezul cu Duhul Sfânt, vorbirea în alte limbi și darurile spirituale, iată ce am de reproșat carismaticilor (liderilor și celor care-i urmează):

1. Emanciparea experiențelor în detrimentul cunoașterii Scripturilor! Chiar și atunci când se folosesc de Biblie, este doar pentru a glorifica experiența, relația și privilegiile credinței, nu responsabilitățile credinciosului și frica de Domnul!

2. Concentrarea obsesivă a experienței creștine în clișee: „proclam”, „rostesc”, „declar”, „leg”, „dezleg”…

Nu elimin total posibilitatea unor astfel de exprimări, dar nu le pot accepta ca pe niște descântece oarbe – vedem unde se nimeresc!

În mod normal, aceste decretări ar trebui să abordeze situații specifice: mortul cutare, demonizatul cutare, ologul cutare, mutul, orbul ș.a.m.d.

Așa a procedat Domnul și la fel Apostolii! De ce? Pentru că astfel impactul Evangheliei este maxim: atunci când rezultatul este aplicabil, verificabil (vizibil, palpabil) și incontestabil.

Nu mai vorbim de exaltările de identitate: „ești biruitor”, „ești relevant”, „ești special”… sau atenționările cu privire la rostirile credinței șiîmpotrivirea față de realitățile obiective dar care nu ne sunt pe plac.

Repet, accept momente în care aceste clișee sunt dictate de prezența și puterea Duhului Sfânt, dar nu atunci când sunt poezii învățate pe de rost și de cele mai multe ori prost traduse de la mentorii americani, inventatorii de drept și tartorii zicerilor și prezicerilor.

Această teologie a imitării – în cel mai blând caz (adică joaca de-a Dumnezeu) – sau – în cel mai rău caz – îndumnezeirii este o flagrantă răstălmăcire și confuzie între accesul la Cuvântul inspirat și Cel Creator!

3. Senzualizarea relației cu Domnul…

Unele exprimări ale îndrăgostirii sunt de-a dreptul jenante pentru că nu sunt inspirate din cunoașterea de Dumnezeu ci din repertoriul trivial al romantismului revoluționar de tip 60.

Dezgustător…

4. Selectivismul cronic în ce privește doctrinele morale, lipsa de interes aproape totală pentru „amănuntele” comportamentale și încurajarea unor manifestări ieșite din normele minime ale demnității umane (căzutul pe spate mi se pare cel mai grotesc), greu de digerat până și de un penticostal care practică și crede în stăruință!…

Rugăciunile sunt poruncite, muzica este ori gemută ori mugită, predicile sunt axate pe slava și premierea noastră cu derogările de rigoare („relație, nu religie”, „Domnul urăște păcatul dar iubește pe păcătos”, „inima contează, restul nu”, „nu contează ce-ai făcut…”), pe beneficiile noastre pământești și de la bine la mai bine către cele cerești.

Este deja notoriu dezgustul cosmic al carismaticilor față de sărăcie, boală și necaz.

5. Desconsiderarea tuturor formelor și tradițiilor testate în timp și desacralizarea adunărilor bisericii.

Sunt multe altele, nu mi-am propus să le spun eu pe toate și nici pe toate o dată, dar deocamdată atât…