PERICOLUL MIȘCĂRII CARISMATICE – O PERSPECTIVĂ PENTICOSTALĂ

M-am născut într-o familie de penticostali, am crescut și am rămas penticostal fără aventuri și intermitențe, cred activ în stăruința, botezul și umplerea cu Duhul Sfânt și nu sunt șanse să-mi schimb principiile, mai ales că sunt temeinic ancorate în ceea ce scrie negru pe alb în Scripturi. Am spus aceste lucruri pentru ca, în lumina lucrurilor pe care le voi scrie aici, să nu existe nicio confuzie cu privire la crezul meu și trăirea mea.

Nu consider că penticostalismul în sine (un fel de a spune) este înrădăcinat în mișcarea de la Azusa de acum mai bine de 100 de ani și nici în evenimentul de la Păuliș, Arad, în urmă cu aproape 100 de ani, decât în măsura în care acestea sunt la rândul lor înrădăcinate în Biserica Apostolică Primară de acum 2000 de ani. Asta pentru cei care ar încerca să-mi discrediteze crezul, menționând anumite exagerări ale acelor momente, deși în cazul experienței românești consider că Biblia a fost respectată și pionierii penticostalismului românesc au avut o reticență proverbială față de extreme. Din păcate, colaboraționismul unora dintre ei în perioada comunistă a creat confuzia de a nu mai ști cât din această reticență era dictată de intenția lor de a ne feri de exagerări și cât era de tributară directivelor securității care avea ca obiectiv eliminarea manifestării prezenței Duhului Sfânt.

În ce constau aceste exagerări? Sunt trei direcții de evadare din spațiul biblic al manifestărilor spirituale legitime prezenței Duhului Sfânt: mai întâi, atunci când contextul general al adunării (timp, învățătură, resurse) este dezechilibrat în favoarea experiențelor și în detrimentul celorlalte funcțiuni spirituale ale Bisericii; apoi, atunci când experiențele nu zidesc o apropiere reală de Domnul în sfințenie, smerenie și sinceritate; în fine, atunci când, pe panta închinării, cultura și manifestările lumești, copiate din spațiul secular, sunt integrate cu iz de spiritualitate în adunările bisericii.

Aș dori să introduc aici un adevăr incontestabil (și îl voi justifica): mișcarea carismatică nu își are rădăcinile nici la Azusa, nici la Păuliș și nici în odaia de sus din Ierusalim, ci în tranșeele revoluției culturale din anii ’60, ’70. De ce trebuie să demascăm această asociere? Ce unește cele două mișcări?

Niciodată în istorie nu a existat până atunci un fenomen de revoltă generală pe criterii generaționale. Au fost răscoale ale sclavilor, țăranilor, națiunilor subjugate. În anii șaizeci din secolul trecut a apărut un nou gen. Pe fondul tulburărilor sociale generate de mișcarea de emancipare a femeii (care a culminat cu Roe vs. Wade) și lupta pentru drepturi civile a populației de culoare (care a generat marile întreprinderi guvernamentale de asistență socială) s-a interpătruns răscoala tinerimii împotriva tradițiilor de bun simț, a decenței și a religiozității. Era o problemă de timp ca acest fenomen să apară și în biserici. Biserica tradițională a devenit dintr-o dată plictisitoare. Nu numai denominațiile clasice au avut de suferit. Iată, bisericile noastre penticostale despre care s-ar putea spune că sunt mai gălăgioase și cu iz de spontaneitate au fost taxate la fel. Iar dacă cineva ar spune că așa ne trebuie nouă, românilor, că suntem mai rezervați, uite că o pățiră și americanii.

Așa se explică faptul că, nemaiauzit în Istoria Bisericii și fără precedent în Scripturile Noului Testament, au apărut biserici de și pentru tineri. Toate aceste biserici sunt unilateral carismatice, predică obsesiv libertatea harului și o pocăință triumfalistă și se închină într-un mod ostentativ, extrem dar nu original, ci copie fidelă a concertelor și manifestărilor lumești de unde se inspiră.

Militantismul cu care își exportă brand-ul este tipic liberal: vizibilitate maximă prin acapararea și exploatarea canalelor media și internet, infiltrarea instituțiilor educaționale, destabilizarea familiei ca nucleu întreg (tata, mama și copiii), afirmarea individului și individualității în detrimentul comunității și creșterii colective, îmbinarea închinării cu distracția și a misiunii cu aventura și, din nefericire, exploatarea slăbiciunilor unor lideri care pun afirmarea și succesul lor mai presus de valorile Cuvântului Sfânt.

Nu vom aluneca nici în cealaltă extremă, să descalificăm orice manifestare a lucrării Duhului Sfânt. În ziua Cincizecimii, oamenii credeau despre apostoli că sunt beți, iar atunci când samaritenii au crezut și s-au pocăit, Biserica din Ierusalim a trimis la ei pe Petru și Ioan cu scopul expres de a fi botezați cu Duhul Sfânt. Dar manifestările nu sunt nici un scop personal în sine și nici un obiectiv declarat al adunărilor bisericii, prin care se evaluează întotdeauna spiritualitatea bisericii. Ca și în Biserica Primară, credincioșii se îndeletnicesc în sfințenie și dragoste cu învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii și rugăciuni, rămânând la dispoziția lui Dumnezeu când și cum să lucreze prin Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului sfânt nu trebuie înăbușită dar nici forțată cu mijloace umane. Ea trebuie să vină în mod supranatural și noi avem datoria doar să facilităm mediul în care darurile spirituale se manifestă. Mediul fiind cel din Fapte 2:42. Nu negăm experiențele și nu le încadrăm în anumite șabloane, dar nici nu facem din ele o obsesie și, nici atât, nu acceptăm ca ele să ne fie vândute din spațiul secular. Ridicatul mâinilor l-a furat lumea de la noi dar hora nu-și are originea în Biserică, nici ”țurai” sau ”oi-oioi, măăăăăi”. Nu mai vorbesc de râsul sfânt, trântitul și tăvălitul pe jos, lătrături și alte imitări de animale…

Deci, sunt și voi rămâne penticostal! Vom organiza cu biserica noastră studii biblice de învățătură, seri de stăruință în rugăciune pentru botezul și umplerea cu Duhul Sfânt, vom promova acele valori care ne apropie și dovedesc apropierea noastră de Domnul, dar ne vom feri de exagerări firești ca cele de orientare carismatică. Cel mai mare păcat este că au trivializat un termen atât de pozitiv în esență și înțeles. Altfel, aș fi fost bucuros să fiu și eu carismatic. Dar așa…