CE AM ÎNVĂȚAT ÎN 34 DE ANI

Ne-am căsătorit în 29 Ianuarie, 1984 – doi copii de 20-21 de ani (ea cu servici, eu cu armata făcută 😏)!

Aveam acte de plecare definitivă și nu mi-am putut închipui să plec fără ea. A nins în ziua nunții, mâncarea (excelentă) a fost gătită personal de mama, am fost duși/aduși de o familie scumpă cu Dacia iar luna de miere am sărbătorit-o acasă (las’ că mergem la vară undeva – poate în America dacă ne dau ăștia drumul).

Pastorii copilăriei noastre ne-au cununat, mi s-au aburit ochelarii când am intrat în biserică, n-am văzut nimic 5 minute, m-a dus ea de mână la altar!

Restul este istorie, 34 de ani mai târziu, 10 fete și cinci nepoți, încă doi pe aproape!

Bineînțeles, trebuia să se lase cu ceva sfaturi, dar astăzi prefer câteva concluzii:

Viața se trăiește în rutina de zi cu zi. Aud pe mulți despre clăditul de amintiri, unde-am fost, ce-am făcut etc. Pe noi nu ne-a fascinat chestia asta, deși – în anii mai din urmă – am dus-o la Roma, Paris, Viena și… Washington DC 😇! Și Australia!

Dar nu astea sunt amintirile noastre, ci frumusețile șorțului prăfuit cu făină, cearcănele de ochi nedormiți, scârțâitul patului la trei dimineața de la legănatul copiilor pe picioare și cumpărăturile de la second hand (când iei haine pentru 12, nu te duci la Nordstrom).

Pentru că, amintirile nu țin loc de dragoste, respect și încredere! Încredere! Încrederea este singurul ingredient irecuperabil al unei căsnicii! Țineți minte asta! Încrederea îți dă liniște și mulțumire sufletească, de aceea nu i-o zdruncina celuilalt! Niciodată!

Adevărata căsnicie reușită este când te bucuri să te trezești în fiecare dimineață lângă ființa iubită și să faci planuri mici pentru azi. Fericirea familiei stă în normal! Nu sunt împotriva… momentelor, doar că mi se par supraestimate.

Momentul monumental de înțelepciune l-am căpătat într-o zi când am simțit să-i cer iertare că sunt prea mult implicat în trebile pastorale, studiu și predici, că uneori îmi sunt emoțiile consumate, că mai sunt irascibil și că ea e totul în casa asta! I-a plăcut, îi place întotdeauna când îmi vărs inima și mă smeresc 😒! N-a zis mare lucru un timp, așa e ea, vorbește puțin și rar.

Câteva zile mai târziu am repetat placa, m-am gândit că nu am fost suficient de convingător prima oară. La care, zice: m-am gândit la ce mi-ai zis și cam ai dreptate (ia ui’ la ce-mi dă dreptate 😳) dar nu-mi pare rău pentru că tu-i slujești Domnului și toată răsplata o s-o împarți jumătate/jumătate cu mine! OK!

Am scăpat cu bine, putea să ia mai mult…